Sinele prezentational: Cine sunt eu?

Ce intelegem prin sinele prezentational? Cum ne afisam in fata altor persoane si cum ne afecteaza acest lucru?

Stau la locul de joaca cu copiii mei si, la un moment dat, privirea imi e atrasa de o fetita de 7 ani. Este frumoasa, vorbeste cum trebuie, imparte jucariile, cedeaza locul la tobogan. Are prieteni, copiii o plac toti. Parintii o adora. Stie ce sa spuna atat copilului de 2 ani, celui de 7 ani, cat si adultului. Este perfecta. O mamica imi zice ca ar da orice sa aiba si ea copilul la fel ca fetita aceea. Atat de inteleapta si intelegatoare…

Incep sa ma revolt cand aud asta. Fiindca rolul unui copil nu e acela de a fi intelept si intelegator. De a fi matur si abil. De a citi gandurile adultilor si ale celorlalti copii si de a se purta pentru a le face pe plac.

Da, este o fetita extraodinara. Seamana cu mine la varsta ei. Si eu intuiam ce are nevoie fiecare si stiam exact cum sa ii fac fiecaruia pe plac. Stiam exact cum sa o fac abil, plina de gratie, si cu privirea plina de siguranta ca nu am nevoie de nimic in schimb! Fiindca STIAM ca voi primi ceva unic: atentie, admiratie, sentimentul de „Wow, ce fetita minunata!” Pentru acele lucruri pe care le primeam de fiecare data, plateam un pret imens, fara sa imi dau seama: RENUNTAM LA MINE.

Cum apare aceasta renuntare la sine, pe care psihoterapeutul Harville Hendrix o numeste „partea pierduta din sine”? Si cum apare acest copil abil, cititor de ganduri, incantator, placut si plin de success, numit de Hendrix „sinele aparent”, pe care il infatisam in majoritatea interactiunilor umane? Apare din negarea dorintelor, gandurilor, parerilor copilului, pe care, de cele mai multe ori, parintele o face involuntar. Spre exemplu, cand copilul urmeaza sa fie mutat la o alta scoala, el simte, de cele mai multe ori:

  • teama de necunoscut: Ce se va intampla cu fiinta mea? Nu vreau sa imi pierd prietenii, daca nu ma descurc fara ei? Daca invatatoarea nu e asa draguta ca asta?
  • revolta: Dar de ce trebuie sa ma mut, eu nu vreau asta, parintii mei vor asta!
  • si tristetea: O sa imi fie asa dor de prietenii mei…

Parintele poate sa aiba o reactie de negare a acestor emotii ale copilului, proiectandu-i ceea ce isi doreste el sa simta copilul: „Va fi frumos, ai sa vezi ca o sa iti placa noua scoala, o sa ai o doamna si mai draguta, iar prietenii vor fi minunati!”

Pe de o parte, aceasta negare pe care parintele o face apare din dorinta de a minimiza suferinta copilului, nestiind ca acest lucru este atat de abuziv asupra lui. Fiindca, a-i cere copilului sa simta si sa gandeasca intr-un anumit fel este echivalent cu ignorarea fiintei sale. Iar pe de alta parte, parintele o face pentru a scapa de prea multa bataie de cap cu emotii dificile si pentru a-si da sentimentul ca aceasta decizie este buna.

Pe mine ma doare cand vad fetita aceea din parc care spune ca se va muta la o scoala noua si ca de abia asteapta! Fetita aceea deja a renuntat la ea, la revolta ei atat de plina de echitate, revolta unei persoane care isi apara drepturile. A renuntat la puterea ei. Si, pentru a primi aprobarea parintelui, de care are nevoie sa supravietuiasca, isi va cladi sinele pe care il poate afisa in fata parintelui si a celorlalti, pentru a primi aprobare, acceptare, atentie placuta. Acesta este sinele prezentational.

As vrea ca parintele sa il intrebe pe acest copil: „Iti e teama ca te vei muta la alta scoala? Te revolta ca luam decizia asta fara sa te intrebam si pe tine daca vrei? Iti e teama ca iti pierzi prietenii? E ok sa te superi pe noi. E sanatos sa fii suparat pe noi; sa iti fie teama. Oricui i-ar fi in locul tau. Si mie.”

Astfel, copilul acesta va ramane intreg. Va simti tot ce are de simtit, si va fi total, asa cum a venit pe lume: cu menirea de a ramane viu, intreg si o fiinta completa, cum spun minunatii autori Harville si Helen.

Revin la momentul din parc. La un moment dat, fetita ii da un cartonas de colectie, pe care nu il avea in dublura, unei alte fetite. A incercat sa isi apere drepturile spunand ca nu il mai are si ca ii e teama daca nu il mai primeste. Dar prietena ei, simtind o oarecare indoiala in glasul fetitei, a insistat sa il primeasca. Si i l-a dat. Atunci m-am dus la ele si, privind-o in ochi pe fetita asta „perfecta”, i-am zis: „Nu te las sa i-l dai. Vreau sa il pastrezi tu. Sa te bucuri tu de el.” Ea mi-a raspuns, panicata: „Si ea ce o sa faca?” I-am zis ca se va descurca. Ca il va primi din alta parte. Am mai petrecut 15 minute alaturi de ea, fiindca avea nevoie de sprijin emotional. Pentru prima data, facea ceva ce nu stia: sa aiba grija de ea.

Si nu am putut sa o las singura. E o emotie de teama imensa. Toata lumea ti se prabuseste daca, dintr-o data, incepi sa ai grija de fiinta ta si nu de ceilalti, si nu poti face asta de unul singur.

Cum devine fetita aceasta in viitor? Cei doi terapeuti, creatorii IMAGO, Harville Hendrix si Helen LaKelly Hunt povestesc ca sinele prezentational se va dezvolta si se ve perfectiona cu trecerea anilor, atragand dupa sine mult success, iubire si atentie din partea celor din jur. In timp ce partea reprimata (aceea cu revolta, teama, stima de sine pierduta) ramane undeva in dedesubtul finite noastre, acoperita de praf. Tot ei spun ca aceste parti reprimate si trunchiate ne opresc pe noi, oamenii, din a deveni fiinte totale. Copiii s-au nascut pentru a fi totali. Fara parinti constienti, fetita aceasta minunata nu va putea raspunde la intrebarea „Cine sunt eu?” Cu precadere, va juca unul din multele roluri pe care ar putea sa le joace, rolul de fetita buna. Va avea grija de ceilalti si de ea nu. Nici nu va intelege ce inseamna sa aiba grija de ea. Cred ca suntem tare multi ca fetita asta.

Psihologul Gyorgy Gaspar, presedinte al Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie, si cu mine am invitat si anul acesta niste oameni frumosi, cu har si vindecatori, pe psihoterapeutii Harville si Helen, creatori ai teoriei relationale IMAGO, pentru a ne ajuta pe noi, parintii, sa devenim constienti. Adica sa reusim sa ne privim copiii si sa nu ii lasam sa devina….perfecti! Inscrieri aici: http://harville-helen.ro/

Autor articol: Otilia Mantelers – psiholog, trainer Playful Parenting


otter.ro

1 gând despre “Sinele prezentational: Cine sunt eu?”

  1. Exista niste carti ale acestor psihoterapeuti? Mi-ar placea mult sa-i citesc.
    Minunat articol, am aflat lucruri noi despre mine. Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s