Patru motive pentru care scrierea terapeutica nu are legatura cu talentul la scris

Scriu ce imi vine in minte. De unde? Tot din minte, dintr-un loc mai ascuns, unde nu ajung cu gandul de fiecare zi. Unde s-au adunat multe din cele intai nespuse, apoi chiar negandite. Sunt sau inca nu sunt cuvinte. Sunt senzatii, impresii, emotii reprimate, dureri fizice. Ar fi putut ajunge cuvinte, sa-si trimita mesajul mai departe in lume, doar ca nu s-au mai format. Sau s-au format strambe, ciudate, cu forme pe care nu m-am simtit increzator/increzatoare sa le arat. Toate acestea vor sa iasa. Nu ma simt inspirat/a sa scriu asa ceva. Nu am talent…

Doar ca…
Primul motiv ar fi ca in scrierea terapeutica nu e obligatoriu ca ceilalti sa citeasca. Scriu ca si cum as face curatenie in dulapul mental. Acela de la mansarda, unde sunt puse la pastrare cuvintele nespuse. Uneori e suficient sa deschidem usa dulapului ca sa se reverse continutul. Ce bogatie, toate lucrurile acelea imi apartin… ce satisfactie sa le intorc pe toate partile, sa le probez ca pe niste haine niciodata purtate, dar care arata foarte bine, poate cu niste mici modificari, spalate, calcate… ei, da, la un moment dat poate sa vina si momentul in care sa imi doresc sa arat si celorlalti ce bine imi vin. Pentru ca sunt ale mele, mi le asum si mi se potrivesc perfect. si voi primi priviri admirative, complimente. Iar pana atunci ma bucur de bogatiile mele… si de un dulap care, din cand in cand, are lucrurile in ordine.

Scrierea terapeutica poate sa se petreaca in intimitatea camerei tale (da, tot cea de la mansarda), intre tine, jurnalul si stiloul tau. Da, scrisul de mana (al doilea motiv) e cel mai potivit pentru asta. Implica o conexiune mult mai puternica cu sensul celor scrise decat in cazul atingerii tastaturii, cand cuvintele scrise de tine au aceeasi forma cu ale celorlalti. Propriul scris de mana, inconfundabil, te ajuta sa-ti dai seama mult mai usor de drumul pe care ideile si cuvintele il parcurg de la interior in afara. O calatorie eroica, personala, cu toate etapele ei, cu blocaje si stergeri, cu reveniri si selfuiri, cu retrairi si rescrieri.

Daca atunci cand vorbim ne simtim uneori neascultati sau neintelesi, scrisul terapeutic e cel care ne ajuta sa simtim intotdeauna ca ceea ce exprimam are sens. Ne ajuta sa exersam comunicarea cu ceilalti, indiferent daca ceilalti se afla in acelasi spatiu-timp cu noi; sa alegem argumentele potrivite; sa negociem, sa cerem ce dorim, sa spunem lucrurile ramase nespuse, sa ne reglam din punct de vedere emotional, afectiv, mental, comunicarea cu ceilalti. Este un fel de antrenament in care cuvintele sa fie ridicate de atatea ori in lumina de muschii nostri imaginari incat atunci cand le vom rosti in realitate, efectul sa fie cel dorit sau cel nici macar sperat: comunicare clara, limpede, asertiva, empatica, cu sens, ascultata, inteleasa, acceptata. Ca atunci cand, invatand pentru o teza sau pentru un examen, ne-am facut scheme, rezumate, am rescris ideile principale pana cand ne-am dat seama ca le stim. Ca si cum ar fi ale noastre de la inceput.

Acestea fiind zise, avem oare nevoie de talent literar pentru a scrie? Nu, dar acesta poate sa se trezeasca si sa infloreasca, totusi, ca efect secundar. Dovada stau scrierile de tip jurnal, memoriile, colectiile de scrisori pe care le cautam si le citim cu nesat pentru viata din ele – traita sau imaginata.

Articol scris de Jeanina Cirstoiu, lectorul Atelierului de scriere terapeutica organizat la Fundatia Calea Victoriei.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s