Amintiri… cu Alexandrina Halic

R: Doamna Alexandrina Halic, dumneavoastra ati jucat pe scena “Pinocchio”, “Alice”, “Micul Print”, deci ati jucat de fapt copilaria lui Pinocchio, a lui Alice, a Micului Print… dar ce puteti spune despre copilaria dumneavoastra, cum o vedeti acum?

A: Salut pe toti ascultatorii postului dumneavoastra si ma bucur ca existati! E foarte departe copilaria mea. Eu am ajuns acum la varsta bunicilor, dar tot imi mai aduc aminte de ea si, cum se-ntampla in viata, raman de multe ori doar lucrurile placute in amintire, le alungam pe celelalte daca nu ne-au lovit si nu ne-au durut prea tare.

Copilaria mea a fost cam la fel cu a tuturor copiilor. M-am nascut in Banat, in Timisoara, si-am copilarit pana la venirea la facultate intr-un orasel banatean care se numea Bocsa. Contactul meu cu lumea in care traiesc acum, cu lumea teatrului, s-a petrecut mai mult prin intermediul radioului, deci, acestei institutii care se numeste Radio ii port o vesnica recunostinta pentru ca mi-a deschis drumul spre meseria pe care am ales-o mai tarziu.

Existau pe vremea aceea voci celebre in emisiunile pentru copii, pe una din ele, parintii celor mici si-o amintesc cu nostalgie, cu drag, cu respect si cu placere: una dintre acele voci este Silvia Chicos. A fost o maestra… Unele din vocile pe care le-am auzit in emisiunile dumneavoastra se-apropie de-acea lume care m-a incantat. Sigur ca ascultam si teatru pentru adulti, ascultam duminica dimineata cu sfintenie un program de muzica culta, deci radioul a insemnat foarte mult pentru copilaria mea. Am fost un copil obisnuit, nici foarte talentat, nici foarte rasfatat. La scoala toate treburile au mers cum trebuie, n-am avut necazuri prea mari, iar la facultate am intrat din primul foc.

Un alt sprijin extraordinar in viata mea si o mana nemaipomenita de ajutor a fost lectura. Din fericire, aveam o biblioteca – nu cea personala, e vorba de biblioteca Bocsei, foarte bine garnisita cu carti de tot felul, dar am avut o indrumare buna si am apucat sa citesc cam ce trebuie pentru fiecare varsta. Am inceput cu basmele si pana la zece ani eram deja in lumea lui Jules Verne, o lume care si astazi cred ca fascineaza. Un vizionar… faptul ca Itsy si Bitsy sunt cei care ii conduc pe copii in postul care le e adresat inseamna foarte mult; ei fac parte peste ani din aceeasi lume a lui Jules Verne, lume care m-a cucerit atunci. Imi aduc aminte ca tovarasii mei de joaca erau in special baietii. Ne jucam de-a razboaiele, aveam sabii de lemn, ii suparam pe vecini strigand pe strada: “Vperiod! Vperiod!”, pentru ca pe vremea aceea vedeam filme rusesti, in care cazacii inaintau la lupta, si pentru noi insemna ceva treaba asta, dar totodata ne inchipuiam navigand asa, pe mari, in lumea despre care vorbeam, a lui Jules Verne, lume din care am invatat ce-nseamna prova, cum se numesc panzele unei corabii… Si-acum imi amintesc de “foc de randunica”, de “cambuza”, de o multime de termeni. Calatoream asa, cu copiii capitanului Grant, cu Memo, cu balonul… o lectura extraordinara! E un indemn pe care il fac pe calea asta tuturor parintilor de a nu neglija si aceasta parte a copilariei, care este foarte importanta pentru mai tarziu.

R: Eu as fi vrut sa va intreb, pentru ca stiu ca in Bocsa inca se mai pastreaza traditiile de iarna… Dumneavoastra ce amintiri mai aveti din preajma sarbatorilor?
A: Da, multumesc ca m-ati intrebat! Mi-aduc aminte cu placere… Plecam la colindat in fiecare an in seara de ajun. Exista un colind de care vag imi amintesc, banatean in esenta – “Buna seara lu’ Ajun”- eu nu prea mai stiu sa vorbesc banateneste pentru ca de la 18 ani am parasit Banatul, dar mi-aduc aminte, asa, vag… Nu stiu daca o sa spun totul corect: “Buna seara lu’ Ajun / Ca-i mai buna a lu’ Crasiun / Cu miei si cu pursei / Curg copiii dupa ei” (adica alearga copiii dupa ei) “Cu alune ca-s mai bune / Cu nuci ca-s mai dulci” si nu mai stiu cum se-ncheia, dar colindam asa prin portile vecinilor si veneam acasa cu o captura importanta, cu nuci, cu mere, cu placinte, ba unii ne mai dadeau cate-o bucata de carnat din ala banatean, foarte bine afumat si uscat, pe care il rupeai si trosnea cand il rupeai, cu colacei facuti special, cu prajituri foarte bune – in Banat se fac niste prajituri extraordinare! – si ne intorceam acasa si-l asteptam pe Mos Craciun. Mai tarziu, mi-am dat seama ca Mos Craciun era Mos Craciun adevarat. Ne intorceam victoriosi acasa si-l asteptam cu sfintenie pe Mos Craciun.

Mi-aduc aminte ca impodobitul bradului, in asteptarea Mosului, insemna un lucru foarte important. Insiram pe ata fulgi facuti din vata. Aveam cate un pachet de vata la dispozitie si incarcam crengile cu vata; faceam stelute din carton, adunam staniol cu grija…

Ganditi-va ca eu am copilarit in perioada de imediat dupa razboi. In ’45 aveam patru ani. Era o perioada destul de trista ca posibilitati, nu gaseai nimic de cumparat prin magazine. Aveam globulete pe care le pastram asa… cu anii, ca sa putem sa impodobim bradul. Imi amintesc si-acum steluta din varf, dadeam nucile cu auriu, cu bronz si cu argintiu si le-agatam frumos. Era minunata treaba asta. Faptul ca nu le aveai de-a gata insemna ceva, insemna preocuparea din vreme pentru gasitul podoabelor… Agatam si mere in pom, agatam conuri de brad, puneam lumanari de-adevaratelea. Chiar daca intotdeauna era o grija mare la aprinsul lor, era tare frumos! Mirosea in casa a cozonaci, a sarmale care se puneau la cuptor in niste vase smaltuite din lut. Imi aduc aminte ca asta era neaparat obligatoriu, ca vasul pentru sarmale sa fie asa.

Cum va spuneam, in Banat se fac niste prajituri extraordinare, “gugluf”- asa ii spuneam cozonacului, “gugluf cu mac”… Si-acum mi-a mai ramas bucuria gustului acelei vremi. Amintirile sunt marcate de gusturi si mai ales de mirosuri, o sa va povestesc mai tarziu despre ele. Si inca ceva, vorbeam despre lecturile copilariei… Aveam un vecin croitor, statea vizavi, n-avea copii, dar avea o colectie formidabila de reviste pentru copii, revista ”Dimineata copiilor”. Poate mai exista bunici care-si aduc aminte de-acea revista in care i-am intalnit prima data pe Haplea si pe Frosa lui, sunt niste personaje care-au populat copilaria multor parinti… sau “Nita Pitpalac, cu familia prin Europa” – era ultima pagina a revistei, din care aflam informatii turistico-geografice. Si tot la vecinul croitor stiu c-am vazut prin 1957, daca nu gresesc, prima emisiune de televiziune. El era singurul de pe strada noastra care avea un televizor.

R: Primul rol pe care l-ati jucat in copilarie, intr-o piesa, sau in ceva improvizat, pentru ca presupun ca ati jucat…
A:Da, primul contact cu scena a fost in chip de recitatoare. Stiu ca am luat odata si un premiu, lucru care m-a stimulat, dar nu cred ca am fost o recitatoare foarte buna la vremea aceea. Mai tarziu, cred ca eram la varsta liceului, am jucat intr-o piesa care nu cred ca era potrivita pentru varsta mea de-atunci, se chema “Colivia cu sticleti” si rolul era al unei cuconite. Mi-aduc aminte vag de-aceasta “Colivie cu sticleti”, era a unui autor cunoscut mai tarziu de mine, in teatru. Era vorba de Virgil Stoenescu. El a scris “Nota zero la purtare”. Era un co-autor la “Nota zero la purtare”, in care am jucat peste ani. In ziua premierei, pentru ca la liceu am avut aceasta premiera, in sala de spectacol, vroiam sa fiu bine aranjata la par si nu apucasem sa-mi pun niste bigudiuri decat inainte de a veni la scoala, si-am aparut la prima ora de curs, spre stupefactia profesorilor si-a colegilor, cu bigudiurile, peste care am legat o basmaluta. Era o chestie inedita.

Mi-aduc aminte-acum de curajul meu de-a veni cu bigudiuri la scoala. Ma rog, asta face parte din farmecul acelor ani. Nu mai stiu daca am fost pusa sa-mi scot bigudiurile, nu-mi amintesc continuarea.
Si la premiera stiu ca nu prea eram siguri pe text, nu prea stiam noi cum vine treaba. A fost prima oara cand am improvizat acolo unde nu stiam, cu speranta ca intr-un tarziu vom ajunge exact unde trebuie. N-a fost o amintire foarte placuta ca actrita, ca prim rol in viata mea. Nu prea am avut contact cu teatrul, in ceea ce ma priveste, decat ca interpret. Altfel, stiu ca veneau in turneu trupe, dar nu cu spectacole potrivite pentru varsta mea de-atunci. Am vazut “Nora” lui Ibsen, dar nu cred ca asta trebuia sa vad, si mai tin minte cu placere “Floricica purpurie”. Aceasta era o poveste pusa in scena de teatrul din Timisoara, iar trupa respectiva era in turneu la Bocsa. Asta mi-a placut. Era un spectacol interesant si potrivit pentru varsta mea.

R: Cand ati stiut exact ca veti juca intr-un teatru pentru copii, ca veti fi actor intr-un teatru pentru copii? Si ce le-ati sugera copiilor care doresc sa urce pe scena in calitatea lor de actori?
A: Sunt doua intrebari diferite, sa le iau in ordinea in care mi le-ati pus. Ca voi fi actrita am aflat foarte tarziu, dupa ce am terminat liceul si dupa ce am intrat, din fericire din prima incercare, la Facultatea de Teatru. Ca voi deveni actrita la Teatrul pentru Copii am aflat prin anul III de facultate, cand am inceput sa fiu chiar colaboratoare la proaspatul infiintat Teatru pentru Copii si de-atunci nu l-am mai parasit. Asta inseamna ca daca prin ’59 am intrat, prin toamna lui ’61 cred (cati ani, cate decenii sunt de-atunci!) am inceput sa fiu colaboratoare.[page]

Primul meu rol in Teatrul pentru Copii a fost cel al unei fetite, intr-o piesa scrisa de un autor consacrat acestei literaturi – Alecu Popovici. Personajul meu se chema Ira Vrabie si stiu ca l-am iubit foarte mult, nu pentru ca era primul rol, dar mi se potrivea si-l faceam cu drag. Am jucat apoi in “Micuta Dorothy”, dupa Dickens, am mai jucat si alte personaje, de data asta travesti-uri. Am inceput sa aflu ca cel mai bine mi s-ar potrivi rolurile de baieti in teatru, cu toate ca am jucat si cateva roluri de fetite.

Am terminat facultatea prin ’63, am facut obligatoriul an de stagiu undeva, la Teatrul din Botosani, intr-o piesa pusa in scena chiar de profesorul meu din timpul meu facultatii – Ion Sahidian. Era vorba de “Apus de soare”, unde am jucat “Oana”, iar dupa un an de zile m-am reintors in Teatrul pentru Copii pe care nu l-am mai parasit pana astazi.

Celor care-si doresc sa faca aceasta meserie le sugerez urmatorul lucru: este foarte importanta dorinta de a face teatru, dar nu e suficienta. Se poate face nu numai ca profesionist, se poate face si ca amator. Poti sa joci teatru in scoala, poti sa participi la concursuri de amatori pana tarziu si la orice varsta. Daca vrei sa-ti alegi profesiunea asta, trebuie sa te verifici, sa te convingi pe tine ca ai toate datele de a-i face fata si sa nu fii dezamagit daca la un moment dat iti dai seama ca nu esti facut pentru aceasta meserie si ca ea n-ar putea sa-ti implineasca toate aspiratiile. Teatrul pe care-l faci ca profesionist, incepand de la varsta scolii, e foarte important pentru toti copiii.

Si noi avem pe langa teatru un club de teatru la care toti copiii vin, nu in speranta ca vor ajunge vreodata profesionisti in ale teatrului sau vedete, ci pentru ca isi descopera propriile calitati: de comunicare, isi inving inhibitiile, invata sa se cunoasca, sa lucreze in echipa, au si satisfactia de a fi aplaudati de ceilalti, de a fi vazuti, de a se arata. E foarte important pentru un copil sa arate celorlalti de ce anume e in stare, chiar si-atunci cand sunt partenerii dumneavoastra la radio si le stimulati dorinta de a intra in comunicare cu personajele, cu persoanele care sunt in fata microfonului, si-atunci sunt in castig. Ii sfatuiesc, ii indemn sa aiba curajul de a intra in relatie cu lumea.

R: Doamna Halic, ati fost timp de 22 de ani, trup si suflet – Pinocchio. Asa am aflat eu. Ce a insemnat Pinocchio pentru dumneavoastra si ce ar trebui sa transmita el copiilor, de fiecare data cand apare pe scena?
A: Pinocchio e o oferta extraordinara pentru orice actor. Nu numai pentru cel din teatrul pentru copii. Eu am vazut la un post de televiziune un film facut de italieni cu un Pinocchio adult, dar care m-a fermecat pur si simplu. E o oferta nemaipomenita si ca spectacol, pentru ca in “Pinocchio” se-ntampla extraordinar de multe lucruri care pot fi aratate pe scena si pot “prinde”copilul-spectator din sala.
Pentru mine, ca actrita, a fost o provocare placuta si pentru faptul ca era ofertant ca rol, dar si pentru contactul cu copiii, care au reactionat nemaipomenit, generatii dupa generatii, la intalnirea cu Pinocchio: au simtit nevoia sa intre in replica cu personajul de pe scena, s-au regasit in el, i-au dat sfaturi… E o poveste interesanta pentru ca Pinocchio, cel care se transforma dintr-o papusa din lemn intr-un baietel adevarat, nu se transforma la semnul baghetei magice al unei zane, ci el, printr-o experienta nemaipomenita parcursa de-a lungul vietii lui de papusa, ajunge sa-nteleaga ce-i mila, ce e recunostinta, ce e compasiunea, nevoia de munca, nevoia de a invata, sa cunoasca primejdiile care-l pot pandi, sa nu fie credul, sa nu minta. Da, in primul rand sa fie sincer si adevarat, sa nu creada ca tot ce zboara se mananca, avand in spate primejdia de a se trezi cu un nas de doi metri daca spune minciuni ori transformat intr-un magar pentru ca n-a vrut sa-nvete. Asa se spune: “Esti prost ca un magar…”. Nestiinta aduce suferinta. Iata o multime de lucruri pe care le parcurge Pinocchio si-n finalul lor, dupa ce trece prin toate, ajunge un baietel cu inima calda, intelegator, bun, iubitor, un baietel adevarat. Asta-i frumusetea povestii lui Pinocchio.

R: Sa ne-ntoarcem putin la copilaria dumneavoastra. Spuneati ca participati impreuna cu baietii la batalii si duceati razboaie cu sabiile. Ce nazbatie memorabila ne puteti povesti?
A: Ori le-am alungat din minte, ori n-am avut curajul sa fac niste nazbatii formidabile. In clipa asta chiar nu-mi amintesc. Stiu ca odata am primit de la Mos Craciun o papusa din celuloid. Era foarte frumoasa, imbracata cu o rochie roz, vaporoasa, cum toate fetele-si doresc papusi… Si-am apropiat-o de flacara din soba, nu stiu de ce, sa vad ce se-ntampla. Poate ca am vrut sa o incalzesc sau poate ca am vrut sa-nteleg ce se-ntampla si mi s-a aprins atunci in mana. Ei, din clipa aceea am suferit foarte tare pentru ca mi-am omorat papusa. Nu-mi amintesc exact ce varsta aveam, dar cred ca eram in primii ani de scoala. A! Mi-am mai amintit eu o intamplare interesanta din primii ani de scoala, dar sa inchei povestea asta. Da, si m-am simtit foarte vinovata pentru acel gest. Mos Craciun imi daruise un lucru pe care il ravneam si eu am distrus acel lucru. Si-am invatat incet-incet sa fac papusi, tocmai pentru ca am vrut sa repar acea greseala. Intai am pus un bat in forma de cruce, i-am imbracat capul si i-am cusut ochi, gura si nas dupa cum m-am priceput, iar firele de lana au devenit parul si-am inceput sa-mbrac papusa si a devenit chiar o pasiune la un moment dat. Stiu ca faceam papusi prietenelor din vecini; eram solicitata sa fac papusi. Mi-a deschis apetitul acel moment pentru lucrul asta.

O alta intamplare din vremea copilariei, dar nu era nazbatia mea, a fost in primul an de scoala. Eram in clasa I. Era toamna, in a doua luna de scoala, ca incepuse sa fie racoare afara si-am primit in dar un pardesiu minunat, frumos, verde-inchis, pe care mi-l aduc aminte cu drag. Avea nasturi mari, frumosi si eram tare mandra de el.
M-am dus la scoala si in fundul clasei aveam niste cuiere in care ne agatam toti hainutele. Pe vremea aceea, baietii aveau o mare bucurie: sa-si faca pe o bucata mare de carton sau de placaj cate-o “arena de fotbal”, iar “fotbalistii” erau niste nasturi piliti bine pe o parte, mi-i aduc aminte, lipiti (pe-un nasture mai mare, lipit altul mai mic); erau impinsi cu aratatorul si cu degetul mare intr-o anumita pozitie, zburau pe tabla aia extraordinar… Si, la sfarsitul zilei de scoala, in care eu am aratat tuturor pardesiul meu cel frumos, m-am imbracat sa plec acasa… dar nu mai aveam nasturii minunati ai pardesiului. A fost prima dezamagire imensa din viata mea, m-am simtit umilita, furata, m-am simtit ingrozitor, daca mi-a ramas si-acum gustul ala amar al pardesiului mutilat.

Va povesteam la inceputul discutiei noastre ca-mi aduc aminte de niste mirosuri ale copilariei. Primul si cel mai “de neuitat” este mirosul de regina-noptii. Aveam in curte ronduri de flori si in serile de vara, regina-noptii mirosea minunat! Mirosul acestor flori m-a urmarit toata viata si ii simt lipsa, dupa cum si mirosul florilor de tei imi aduce aminte de inceputul verii, tot asa, din copilarie. Aveam in fata geamului niste tei bogati care faceau niste flori frumoase.
Imi mai amintesc de mirosul strugurilor… Bocsa era atunci un orasel care avea niste dealuri in imprejurimi, pline cu vii. Noi n-aveam vie, dar niste vecini aveau vie acolo, pe deal, si in mijlocul viei erau piersici. Mirosul de piersica, asociat cu mirosul de strugure, mi-aduce aminte de acea perioada fericita a copilariei. Dupa cum si-acum mi-as dori, am ravnit, dar n-am mai avut ocazia sa mananc miere proaspat recoltata din stup, miere direct in fagure, sa sug fagurele si totul pe-o frunza de vita de vie. Asa mancam atunci, era un ritual: bucatica de fagure, cu mierea proaspata, pe o frunza bine spalata de vita de vie.
Mirosurile copilariei… sau toamna faceam un fel de cura de struguri. Cum ieseam de la scoala, banutii pe care-i primeam pentru bunatatile de cumparat asa, dupa scoala, eu ii dadeam pe cate un kilogram de struguri minunati, pe care-i mancam.
Sau… Barzava! Barzava e raul care trece prin Bocsa. Barzava este un rau frumos, dar foarte poluat… sau asa era la vremea aia. Venea de undeva din Resita si mirosea a motorina atat de puternic! A! Si mai era in vecinatate si o moara care facea ulei. Era atat de pregnant mirosul de motorina, dar noua nu ne pasa. Faceam baie, ne scaldam in Barzava si plecam acasa cu pete de motorina pe noi, dar nu ne certa nimeni. E drept ca mai tarziu am aflat ca nu e bine sa-ti bati joc de natura si s-o lasi sa fie atat de murdarita de oameni. Pacat! Ori poate ca printre ascultatorii dumneavoastra sunt si viitori ecologisti care se vor gandi la nevoia de a avea o apa curata. Deci, si asta e mirosul care-mi aduce aminte de copilarie. Din pacate n-am stiut niciodata sa inot.

Am niste regrete… Am fost foarte fricoasa. Am fost un copil fricos si nimeni nu m-a indemnat sa-mi infrang aceasta frica. N-am invatat sa merg pe bicicleta si regret si-acum. Este foarte trist. Am avut nevoie la un moment dat sa merg pe bicicleta si n-am fost in stare. Stiu ca regizorul mi-a ancorat doua ajutoare la roata din spate a bicicletei. Nici asa n-am facut fata. Nu stiu sa inot si la mare doar ma balacesc in apa. Am pierdut aceasta bucurie, de a inota. N-am facut sport. Aici mama a gresit pentru ca mi-era frica sa ma dau peste cap, sa fac tumbe, sa sar calul, sa lucrez la aparate si-atunci mama, dintr-o intelegere gresita, imi aducea scutiri de la medic, ca nu sunt in stare, ca nu sunt apta sa fac treburile astea si eu eram scutita de sport. Ce pacat! M-am privat de o mare bucurie. N-am patinat niciodata, n-am schiat… Ei, toate lucrurile astea pe care eu nu le-am facut, le-am dat din plin copiilor mei. Copiii mei inoata ca niste profesionisti, schiaza nemaipomenit, joaca tenis si-i invata si ei pe copiii lor (ca eu sunt bunica acum) si asta ma bucura. Iata inca un sfat pe care l-as da copiilor care ne-asculta si parintilor: sa aiba grija de aceasta latura a vietii, care trebuie neaparat implinita. Sportul e un lucru minunat, care nu trebuie sa lipseasca![page]

R: Vroiam sa va-ntreb de persoanele care au schimbat intr-un fel cursul vietii dumneavoastra, care-au contat sa spunem, cu-adevarat, pentru ce a-nsemnat mai tarziu Alexandrina Halic.
A: Cred ca o parte a fiintei mele, a dezvoltarii mele de mai tarziu a fost blandetea si dragostea mamei mele. Asta a contat cel mai mult, si faptul ca m-a-ndemnat intotdeauna sa citesc. Mama mi-a pus cartea in mana si lectura a-nsemnat foarte mult pentru mine. Pentru drumul meu de mai tarziu s-a deschis lumea, asa, cu prima carte pe care-am avut-o in mana. Apoi, au fost si cativa profesori foarte importanti pentru viata mea. Imi aduc aminte cu mare drag de profesoara mea de limba rusa. Pe vremea aia se faceau cate ore de romana, atatea ore de rusa, dar ea a stiut sa ne predea. Nu numai faptul ca am mai invatat o limba straina si ne-a predat-o cu drag, ne-a invatat sa vorbim si corect romaneste in acelasi timp, dar ne-a deschis ochii spre marea literatura a limbii ruse. Si-atunci am aflat despre Tolstoi, Dostoievski, despre Puskin. A stiut sa ne predea cu dragoste, sa ne deschida si un alt orizont, in loc sa spunem: “Ah! Iar avem limba rusa!” si era greu sa inveti un alfabet slav, dar invatam cu placere pentru ca a stiut… si a contat pentru mai tarziu. Nu trebuie respinsa nici o latura a cunoasterii. Trebuie imbratisate toate pentru ca mai tarziu vor prinde bine.

Iar pentru meseria mea de mai tarziu, cea mai importanta intalnire a fost cu regizorul si profesorul Ion Cojar. Daca el nu exista, eu nu existam astazi ca actrita si mai ales ca actrita in Teatrul pentru Copii. Iata ca au fost niste intalniri importante in viata mea.

R: Eu, in timpul copilariei mele, am fost marcata de filmul lui Gopo, “Maria Mirabela”. Astazi am descoperit cu surprindere, cautand cat mai multe informatii despre viata dumneavoastra, ca ati fost vocea din spatele Mirabelei. Ce va mai amintiti din perioada filmarilor?
A: Da, era vorba de post-sincron, era o voce care se imprima dupa ce filmul era aproape montat, aproape gata-montat. Mirabela era cea buna, Maria era cea nazdravana. Sufeream ca nu sunt eu cealalta. Maria era Medeea Marinescu, actrita Nationalului de astazi, iar Mirabela era o fata prea buna, prea blanda, personajul trebuia sa fie doar dulce. Sunt mai interesante personajele negative. Stiu ca am mai fost si “omida”, vocea unei omide… Mi-aduc aminte cu placere de regizorul Gopo, care era fermecator… Era fermecator ca om, nu numai talentat si bun ca regizor, dar era fermecator, iar vocea Medeei, deci a Mariei, era dublata de o actrita interesanta ca voce pentru Teatrul de Copii, pentru emisiunile pentru copii – se numeste Paula Radulescu. Cu ea pe urma am facut foarte multe emisiuni de radio. Eram partenere bune: ea juca baietelul rasfatat si eu intotdeauna “ala bunul”, ajungand plictisitor de bun. Trebuie sa ti se potriveasca vocea pentru un anume personaj.

R: As vrea sa-mi spuneti ce muzica ascultati in vremea copilariei si, mai apoi, ce mai ascultati astazi? Cam ce preferinte aveau copiii dumneavoastra?
A: In copilarie ascultam o parte din slagarele vremii. Si-acum le mai fredonez. Amintirile de-atunci raman vii… Si-acum le mai stiu versurile, care par caraghioase astazi. Pe de alta parte, ascultam duminica dimineata, era un program de muzica clasica, un program minunat. Nu mai stiu daca toate acele emisiuni erau in transmisie directa de la Atheneu sau erau inregistrari, dar mi-au deschis gustul pentru un anume gen de muzica, pe care il ascult cu placere si astazi. Exista un program care difuzeaza toata ziua muzica pe care o iubesc, de dimineata pana seara. E vorba de Romania Muzical si ii sunt fidela, dar imi place si altfel de muzica: orice muzica buna imi creeaza o stare buna. Ascultam in copilarie si cantecele Silviei Chicos. Si astazi le stiu…

R: Le mai fredonati?
A: Da, cum sa nu! Le stiu si-acum – ”Vaporasul vacanta” – sau un cantec despre personajele din literatura vremii si “Chimistul amator”… si-un cantecel cu fotograful… Le stiu. Le-am descoperit de curand si le-am cumparat. Copiii mei le-au ascultat, dar mai putin. Poate ca nepotii mei le vor asculta daca am eu grija sa-i apropii de muzica asta mai devreme.

R: Daca ni le dati noua, sigur le difuzam!
A: Ele exista, au aparut pe un CD. Eu traiesc cu nostalgia acelei vremi cand le-am gustat, dar ma gandesc, astazi, as fi curioasa daca au acelasi apetit copiii pentru ele. Poate ca asculta altfel de muzica… Si copiii mei au ascultat altfel de muzica. Ei au copilarit prin anii ’70-’80. Imi aduc aminte, asa, de gusturile lor, care au evoluat… Ei au ramas intr-un fel tineri si-asculta si astazi o muzica tinereasca, de calitate. Dar eu sunt depasita, nu ma pricep. Daca ma intrebati, eu am ramas tot cu muzica de-atunci, nu am tinut pasul cu ceea ce asculta tineretul astazi.

Dar nu prea am timp sa pun o anume muzica, cu toate ca e casa plina de discuri, ca asa erau pe vremea mea, CD-uri am mai putine. Si atunci dau drumul la radio. Cum va spuneam, incep de dimineata cu muzica preclasica si pe urma intram in clasicism, vin si romanticii la rand, interpreti minunati, extraordinari pe care nici n-am timp sa-i culeg de prin oras, sa-i cumpar, si costa foarte mult CD-urile. Radiourile sunt un ajutor extraordinar in a-ti completa nevoia de muzica… Muzica face parte din viata noastra. Nu se poate fara ea. Orice fel de muzica, si muzica pe care-o cantam noi aici copiilor, spectacolele noastre sunt prin excelenta muzicale.

Mi-am dat seama ca mai ales copiii au nevoie de muzica, chiar daca e numai un fond muzical. Cate-un mic slagar pentru ei, pe care de multe ori il retin, asa cum il retineam si eu in copilaria mea… Am regretul ca de multe ori asculta muzica nepotrivita pentru varsta lor si nu ma gandesc la genul muzical neaparat, ma refer la versuri. Canta, spun, rostesc niste versuri, niste cuvinte pe care nici macar nu le-nteleg, ca nu le-au trait si e pacat ca sunt lasati sa se bucure numai de muzica asta, sunt chiar indemnati de multe ori in chip nesabuit sa le rosteasca, sa le cante, cantece care sunt ale altor varste, nu neaparat vorbesc de calitate aici. Vorbesc de greseala care se face lasandu-i sa rosteasca lucruri pe care nu le-nteleg.

R: Va multumesc din suflet ca ati acceptat sa vorbim despre copilaria dumneavoastra si de lucrurile dragi si va rog, daca aveti ceva sa le spuneti, lui Itsy, lui Bitsy si copiilor…
A: I-am ascultat, imi sunt foarte dragi, le doresc viata lunga alaturi de copiii-ascultatori, sunt convinsa ca isi vor face foarte, foarte multi prieteni, iar pe copii, ca si pe parinti ii sfatuiesc sa nu ocoleasca aceasta sansa, de a avea un radio care li se adreseaza in chip curat si profesionist. Este o mare sansa, sa nu o ocoleasca!

R: Multumim mult!

 


otter.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s