Dezvoltarea inteligentei emotionale in relatia parinte-copil

Mai ales cand copilul este de varsta mica, parintele il vede ca pe o prelungire a sa. Daca sunt intrebati cate lucruri cunosc despre copilul lor (cum se simte, in ce fel vede lumea, ce-i place etc.), cei mai multi dintre parinti vor raspunde ca stiu tot.

Intr-adevar, pare simplu. Cat de mult gresim vom vedea doar mai tarziu, cand ne vom confrunta cu dificila perioada a preadolescentei si adolescentei.

In acel moment, multi dintre parintii care reactionau cum am descris mai sus, vor avea o altfel de remarca: ei vor observa uimiti “Nu mai inteleg ce se intampla cu el (copilul)”. Probabil ca ruptura a avut loc mult mai devreme, lumile paralele in care au trait copilul si parintele sunt cheia acestui moment tensionant (si greu de asimilat de catre parinte).

Saphiro (1998) preluand lucrarile lui Richard Gardner observa ca parintii si copiii pot avea diferente substantiale de perceptie asupra anumitor elemente cu un impact major in dezvoltarea inteligentei emotionale a micutilor. De aceea ar trebui sa iti iei deoparte copilul si intr-o atmosfera deschisa, calma si calda sa afli ce crede el despre:

Gradul in care parintii incearca sa fie alaturi de el (fizic).

De multe ori exista diferente intre ce simte copilul si ce crede parintele. In timp ce tu, poate, crezi ca stai suficient cu cel mic, copilul tau simte cand lipsesti de acasa pentru ca stai mai mult la munca sau ai o intalnire importanta sau faci alta activitate.

De aceea, ii esti dator cu o explicatie detaliata pana te asiguri ca intelege, accepta si iti sustine perspectiva.

In calitate de adult, parintele are o viziune clara asupra indatoririlor sale si a impactului pe care respectarea/nerespectarea unor sarcini le poate avea asupra viitorului sau profesional si financiar. Copilul nu vede asa lucrurile. Pentru el, o sedinta importanta poate sa fie amanata ori poti pur si simplu sa nu te duci!

In consecinta, faptul ca, totusi, alegi sa mergi la respectiva sedinta este echivalent cu faptul ca nu alegi sa stai cu el! Iata de ce parintele trebuie sa se asigure ca exista o unitate de vederi intre el si copil privitor la cat de mult incearca sa stea cu acesta.

Considera copilul ca parintele este multumit sau nu de modul in care el (copilul) face lucrurile?

Adesea, parintii nu isi exteriorizeaza prea bine sentimentele, nu isi lauda copiii atat cat acestia ar merita.

Imi aduc aminte de o situatie in care un copil nu se simtea prea apreciat de catre mama sa; aceasta, in momentul in care a auzit problema a ramas foarte mirata: “Dar eu sunt foarte multumita si mandra de el!”.

Nu stiu cum, dar multumirea si mandria nu ajungeau si pana la cel mic. Copiii inteleg multe dintre aspectele nerostite de tine; asta nu trebuie sa te opreasca in a accentua ceea ce este de accentuat. Fiecare dintre noi avem nevoie de cat mai multe cuvinte bune si de incurajarea efortului facut.

Parintii trebuie sa afle si modul in care fiul/fiica lor percep gradul la care ei (parintii) indragesc sa faca lucruri cu copilul.

Ok, stai cu el (nu esti absent fizic – asa cum se intampla in cazul expus mai devreme), dar acest lucru iti si face placere? Participi la jocurile lui sau te izolezi in fata computerului ori la televizor?

Copilul crede ca te bucura intr-adevar timpul pe care il petreci cu el sau ca esti mai degraba obligat sa faci acest lucru? Daca te gandesti la raspuns, s-ar putea sa ai surprize!

O alta diferenta intre perceptiile copilului si ale parintelui este data de reactia pe care parintele o are in momentul in care copilul traverseaza un eveniment traumatic (de exemplu, cand este bolnav ori ranit). Poate ca parintele crede ca a fost cald si empatic, dar copilul sa-l fi perceput nervos (invinovatindu-l ca s-a ranit) ori indiferent.

In sfarsit, un alt punct critic al relatiei parinte-copil este gradul de perceptie diferita asupra unei atingeri afective (cum este o imbratisare). Pe masura ce copilul creste, printele isi limiteaza manifestarile fizice de efuziune emotionala, dar fiul/fiica ta s-ar putea sa mai aiba nevoie de acestea si sa perceapa diminuarea/eliminarea lor drept o dovada a racirii relatiei dintre tine si el.

Este eronat sa credem ca procesul de crestere si tranzitia spre viata adulta elimina astfel de forme de manifestare a afectivitatii.

Nu pot sa uit un exemplu din partea unui grup de studenti, acum cativa ani. Pentru un curs, au format o echipa si si-au ales ca proiect sa ofere… imbratisari pe strada. Nu mica le-a fost mirarea sa vada ca multi dintre oamenii abordati luau in serios initiativa lor si, pentru cateva momente, erau mai veseli si zambeau. Momentul culminant a fost insa cand o batranica, dupa ce primit o imbratisare a izbucnit in lacrimi si le-a multumit fiindca “de 3 ani nu o mai imbratisase nimeni!”

Iata de ce, este bine sa ne echilibram permanent perceptiile cu cele ale copilului nostru. Nu porni de la premisa ca ei gandesc la fel ca tine. O sa ai surprize, iar informatiile primite o sa ofere un sprijin important pentru o relatie mai buna si pentru sporirea increderii copilului in fortele sale.

Tu cum ii arati copilului tau ca esti acolo, langa el, oricand are nevoie?

Sursa: Performante.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s