Identitatea copiilor, intre stimuli pozitivi si negativi

Anul trecut mi-am facut o lista cu insusirile pe care mi-ar placea sa le aiba copiii mei: sa fie descurcareti, cinstiti, sinceri, sa iubeasca animalele si multe altele. Apoi m-am intrebat cum as putea sa le formez aceste trasaturi pe care le consider valoaroase?
Ca parinte, stiu ca, in acest moment, cat sunt mici, as putea avea o influenta asupra experientelor copiilor mei, dar sunt constienta in acelasi timp ca, pe masura ce vor creste, ei vor fi sub alte influente, traind multiple experiente si facand alegeri de unii singuri. Si chiar daca voi fi alaturi de ei, ce as putea face mai mult ca sa-i ajut?

Ca sa le asigur o dezvoltare optima a inteligentei, imi este simplu, fiindca am in ajutor un curs (CoRT) care-i invata pe copiii cateva tehnici de gandire, cum ar fi:

sa identifice singuri consecintele si efectele actiunilor lor sau ale altora,
sa isi stabileasca scopuri si prioritati,
sa ia in calcul toti factorii cand analizeaza o situatie,
sa tina cont si de punctul de vedere al altor persoane, nu doar de cel propriu,
sa caute cat mai multe alternative si sa faca cele mai bune alegeri, etc.

Dar sa ii formez copilului meu un caracter integru, sa il “echipez” cu atitudini sanatoase si cat mai multe resurse pentru viata, devine un pic mai dificil. Am observat insa ca exista o legatura intre actiunile pe care le face o persoana si identitatea acelei persoane. Stiti vorba aceea “Esti ceea ce faci (in mod repetat), nu ceea ce spui sa esti”? Deci, daca esti ceea ce faci, inseamna ca si devii ceea ce faci. Asa ca solutia a venit de la sine: extrag din actiunile, experientele, situatiile pe care le traiesc copiii mei, acele trasaturi cu care imi doresc sa se identifice ulterior.
Stiu deja ca identitatea si convingerile noastre ne determina in cea mai mare parte actiunile pe care alegem sa le facem. Si avem nevoie sa simtim ca exista o concordanta intre ceea ce credem ca suntem si ceea ce facem. Daca eu cred ca sunt un sofer bun, probabil ma voi incumeta sa fac un drum de zece ore noaptea. Daca ma consider un sofer prost, nu ma voi angaja la asa ceva.
De aceea, si un copil se va comporta diferit daca i se va spune, de exemplu, ca este destept. El insusi va crede asta despre sine si va cauta toate modalitatile posibile de a rezolva o problema. In opozitie, daca i se va spune ca este prost, asta va crede si el si nici nu va mai incerca sa rezolve problema, considerand ca isi pierde timpul degeaba. Sigur, aceasta metoda nu poate avea succes in toate situatiile, dar totusi, e mult mai sanatos sa creada despre el ca “sunt destept, dar acum nu stiu sa rezolv aceasta problema”, decat sa generalizeze, spunandu-si “niciodata n-am sa ma descurc la matematica.”

Am realizat cat de mare este importanta parintilor in aceasta formare a identitatii copiilor, atunci cand am vazut pe strada o mama care ii spunea copilului ei ca “este rau” fiindca a vrut sa puna mana pe o sticla de plastic de pe jos. Fetita mea, auzind acest lucru, a repetat si ea “copilul ala este rau, copilul ala este rau”. Nu, copilul “ala” nu era rau, era doar curios!!! Dar el nu va sti niciodata asta, din pacate. In schimb, va sti cum sa-si infraneze impulsurile de a cerceta un lucru nou, pentru ca-si va dori sa nu fie iar certat. Mama lui tocmai a ratat ocazia de a-l invata ca este normal si de dorit sa fim curiosi, dar e de preferat sa nu atingem obiecte murdare, pline de microbi care ne pot imbolnavi. De accea ne spalam pe maini cand venim de la joaca. De aceea nu mancam cu mainile murdare. Copilul insa va sti doar atat : ca este rau. Si mai tarziu, cand va fi singur, va lua decizii conforme cu aceasta imagine de sine (formata prin auzirea repetata si interiorizarea expresilor de genul “esti un copil rau”, “Tu de ce esti rau, uite celalalt copil ce cuminte e!”, etc): “Ce conteaza daca mai fac ceva rau, eu deja sunt un copil rau !” La fel fac si unii adulti atunci cand fac o greseala si isi spun in mintea lor, sau uneori chiar si cu glas tare “Ce prost sunt!” – fiindca au interiorizat ceea ce li s-a spus prea des in copilarie. ( Mai exista o categorie de persoane care au auzit aceleasi expresii in copilarie, iar la varsta adulta ajung sa faca orice sa nu le mai auda din nou, dovedind neaparat opusul lor – dar asta e o alta poveste).

Putem stimula insusirile pozitive intalnite in experientele copiilor nosti incurajandu-i de fiecare data cand fac ceva bun:
Spune multumesc – este politicos.
Da papusa unui alt copil in parc – este darnic.
Da cu matura in bucatarie – este harnic.
Se imbraca singur – este descurcaret.

Provocarea este sa reusim sa extragem chiar si din experientele pe care le percepem ca fiind negative tot insusiri pozitive ale copiilor. Pentru situatiile in care nu mai e asa de simplu, putem incerca sa le vedem din alt unghi:
Daca s-a impiedicat – nu e “impiedicat” sau neatent, ci e atent la altceva.
Daca a baut cafea de pe masuta, desi stia ca nu are voie – nu e “neascultator”, e curios si independent, dar ii ghidam dezvoltarea acestor calitati prin alte comportamente.
Daca bate un alt copilas – nu e “bataus”, e ambitios, dar il invatam ca exista alte cai de a obtine ceea ce vrea.
Daca tipa intruna cand vrea ceva – nu e “enervant”, e perseverent si ii putem cultiva ulterior perseverenta printr-un joc.

O poezie care ilustreaza acelasi lucru e cea a lui Marshall Rosenberg din cartea “Comunicarea nonviolenta – un limbaj al vietii”:
“N-am vazut copil prost niciodata;
Am vazut cate un copil ce facea uneori
lucruri pe care nu le intelegeam
sau lucruri altfel decat le planuiam.
Inainte de a-i spune ca e prost,
gandeste-te daca era chiar asa sau doar facea
lucruri altfel decat credeai tu c-ar fi fost?”

In mod clar, unele comportamente ale copilului trebuie stopate, dar ele nu arata in sine o anumita “rautate” a caracterului lui. Dimpotriva, putem sa ne folosim de ele pentru a accentua verbal partea pozitiva implicata in acel comportament si, ulterior, sa incercam sa dam ocazia acestor trasaturi sa se exprime prin actiuni acceptabile.

O alta situatie reprezentativa in aces sens e cea in care copilului i se pune o intrebare si el nu raspunde. De multe ori, este etichetat foarte repede: “Vai, ce timid (sau rusinos) esti!” Uneori e si mai trist, fiinca mama insasi e cea care pune aceasta eticheta: “Nu raspunde pentru ca e timid”. Si astfel sansele ca data viitoare copilul sa raspunda devin si mai mici, desi tocmai acest lucru nu ne doream sa se intample. Cum ar fi trebuit sa procedam in situatii similare? Am fi putut spune ca nu vrea sa raspunda, sau ca vorbeste doar cand vrea el, scotandu-i in evidenta caracteristici pozitive: e circumspect fata de persoanele straine, decide singur cand sa vorbeasca sau nu, etc. Chiar daca normele sociale impun un raspuns la o intrebare, am putea sa il mai degraba“nepoliticos”, in loc de timid.

Personal, si eu am tendinta de a generaliza comportamentul copiilor mei: daca nu le place ceva o data, de doua ori, inclin sa cred ca nici in viitor nu le va place acel lucru si nu ii mai solicit in acest sens. In schimb, sotul meu verifica de fiecare data, poate copilul s-a schimbat intre timp si noi ii limitam optiunile. Astfel, am invatat si eu sa le ofer de fiecare data toate alternativele de dezvoltare. Chiar daca a refuzat la zece mese anterioare sa manance ardei, poate de data asta (la restaurant cu prietenii sau la picnic in padure, adica mai ales in circumstante diferite) vrea sa manance chiar si ardei.

E foarte posibil ca, pe viitor, societatea sa nu ne trateze copilul (chiar devenit adult) cu aceeasi bunavointa. S-ar putea ca invatatoarea, profesorul, seful sa-i sugereze sau sa il faca de-a dreptul lenes, mincions, incompetent, etc. Cu toate acestea, el va avea “scutul” format din familie si va sti sa contracareze in mintea lui toate etichetarile negative (sa transforme generalizarile de “incompetent” in fraze specifice: “sunt competent, dar acum am gresit aici”) si nu sa se lase influentat de aceste apelative, ajungand sa se comporte ulterior in conformitate cu ele. V-ati spus vreodata ceva de genul “Daca si asa lumea ma considera incet, ce rost are sa ma mai grabesc?”

Daca m-as gandi acum la o comparatie pentru cele spuse mai sus, imi vine in minte faptul ca in special noi, parintii, ar trebui sa sadim in copiii nostri semintele fructelor sau florilor pe care ni le dorim sa apara. Uneori insa, noi nu sadim nimic (si cresc buruieni) sau sadim canepa, dar vrem sa culegem trandafiri. Si ne dam seama prea tarziu, abia dupa ce au rasarit, ca nu am folosit semintele cele bune. Asa ca, daca vreti sa culegeti trandafiri, saditi trandafiri!

www.mindmaster.ro

 


otter.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s