Cum sa vorbim despre iubire?

Copilul tau s-a indragostit. Tie ti se pare prea curand si nu stii cum sa reactionezi. Cum ii vorbesti copilului tau despre iubire?

Cristina Trepcea, psiholog si membru CNA, ne ajuta sa intelegem cum sa reactionam atunci cand avem copii adolescenti. Cum le vorbim despre dragoste? Este bine sa ne bagam nasul in problemele lor?

Intrebarea „Ce trebuie sa fac ca sa plac fetelor/baietilor?” este o problema pe care, in mod constient sau inconstient, o aveam cu totii.

Cand eram eu mica, sa recunosc ca am in cap o asemenea intrebare era ceva de rusine. In cazul nostru, adultii de astazi, care avem copii de diferite varste, ar fi minunat sa recunoastem ca suntem in continuare programati cu aceasta rusine si ne uitam in alta parte.

Daca se intampla sa ne apara in spatiu aceasta intrebare, s-ar putea sa ne gandim la ea, in mod constient; poate cu generozitate, poate cu emotie, poate cu teama.

Dar, daca nu ne apare in spatiu o astfel de problema, nici nu ne trece prin cap sa o generam.

Copilului tau ii place de cineva. La vremea noastra, cand eram la varsta adolescentei, era un mod in care noi schimbam intre noi informatiile, emotiile, si in care noi gandeam despre ce ni se intampla, tocmai s-a intamplat sau urmeaza sa ni se intample. In ziua de astazi, „imi place de cineva” cred ca este deja desuet de la gradinita. Limbajul in care noi ne raportam la anumite lucruri face ca acele lucruri sa traiasca in viata noastra sau nu.

Este foarte important ca noi sa ne acordam cu timpurile. Daca vrem ca ei sa ne auda, sa ne inteleaga, trebuie sa vorbim pe limba lor.

Vei vedea ca „iti place de…” nu are nicio valoare emotionala in lumea ei. S-ar putea ca alta sa fie intrebarea.

Ceea ce functioneaza este sa oferim sprijinul. Pentru ca atunci cand eu spun „hai sa te ajut”, inseamna ca eu pot – tu nu poti, eu stiu – tu nu stii, eu sunt grozava – tu nu te descurci. Iar comunicarea nu se mai poate intampla.

Adolescenta este un moment de mare provocare pentru parinti. Este momentul in care, cu o viteza incredibila, acea fiinta care, parca mai ieri, era inca in scutece acum se transforma intr-un adult. Este ca si cum tu ai fi silit sa iti auzi „cantecul de lebada”, cand tu ai impresia ca esti inca „pe piata”, din punct de vedere emotional si fizic.

Noi, oamenii mari (in aparenta si dupa datele din buletin), in realitate, avem varste emotionale foarte diferite.

Deci, varsta noastra din buletin nu ne face in niciun caz adulti. Varsta noastra biologica si cea psihologica sunt doua lucruri total diferite. Noi, de la nivelul conceptului nostru de sine, ne raportam la copilul nostru.

In momentul in care eu, care nu am inteles inca foarte bine ce se intampla cu mine ca rol in cuplu, dimensiune a problemelor dintre mine si partenerul/partenera de viata (nu stiu ce vrea de la mine, nu stiu ce vreau de la el, ma chinui sa il schimb etc.), sa ma trezesc ca adolescentul meu se indragosteste si incepe sa intrebe despre iubire, ca si mine, mi se pare o jignire personala.

Face parte, intr-o oarecare masura, din modul narcisistic in care oamenii se raporteaza la copiii lor.

Daca noi intelegem ca micutii nostri, indiferent de varsta pe care o au in acest moment, au nevoie cel mai mult din partea noastra de confirmarea faptului ca, indiferent cum sunt, indiferent in ce fel se gasesc ei in acest moment, indiferent cum se simt, cum se uita lumea la ei, ce au de facut, ce au de castigat, ce tocmai au pierdut, au nevoia de confirmarea ca ei sunt ok.

Momentul indragostirii este momentul in care te confrunti cu imaginea ta in oglinda si cu nevoia ta de confirmare. Este deja un lucru comun ca, atunci cand ne indragostim, indiferent de varsta la care se intampla acest miracol, noi, de fapt, ne indragostim de iubire.

Si ii suntem extraordinar de recunoscatori celui de care ne indragostim pentru ceea ce noi simtim. Si pentru asta, noi il vedem frumos, inalt, destept etc. Este de fapt o proiectare, in exterior, a propriei noastre maretii.

Daca vine tata si imi spune „Ce bazaconii vorbesti de dragoste? Ocupa-te de lectii”, in acel moment, eu raman fara repere. Eu ma aflu intr-o confruntare dureroasa intre ceea ce eu simt puternic si rascolitor in interiorul meu (si care mie mi se pare extrem de real) cu respectul si iubirea pe care eu le am pentru „autorii” mei, pentru autoritatea pe care eu o concep pe acest Pamant – mama si tata. In aceste momente, eu sunt rupt in doua. Pentru ca, eu am de ales intre ceea ce eu simt si dragostea mea fata de parinti.

Bineinteles, copilul are nevoie de repere. Daca noi putem sa ii insotim cu respect, trebuie sa ii sustinem.

Autor articol: Cristina Trepcea – psiholog si membru CNA

sursa foto: freedigitalphotos.net


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s