Scafandrul autonom

Una dintre cele mai vechi marturii ale scufundarilor care foloseau un dispozitiv de respirat sub apa dateaza din anul 400 i.Hr si e infatisata de o friza asiriana. Ce ilustreaza ea?

Friza prezinta cativa scufundatori, probabil soldati, care respirau cu ajutorul unor burdufuri din piele in timp ce inotau sub apa.

Aceste burdufuti erau confectionate din pielea animalelor si umplute cu aer, in friza respectiva observandu-se ca scufundatorii aveau legate in jurul taliei legate pietre, pentru ca tendinta de a pluti a burdufurilor de respirat sa nu-i tina la suprafata.
In 1535, Gugliemo de Lorena a folosit pentru prima data un clopot de scufundare, pentru a vedea de aproape epavele unor galere romane. De Lorena a folosit clopotul pentru a se scufunda dupa ce a observat ca un vas scufundat in apa cu gura in jos pastreaza in el o anumita cantitate de aer si nu permite intrarea apei.

Dezavantajul acestui mod de scufundare era reprezentat de faptul ca persoana nu putea ramane sub apa decat atat cat ii permitea rezerva de aer care se pastra in interior.
In anul 1690, Sir Edmund Halley (descoperitorul cometei care-i poarta numele) a perfectionat clopotul de scufundare prevazand improspatarea aerului in clopot cu ajutorul proviziilor de aer coborate sub apa intr-un butoi lestat. Cu acest clopot Halley a reusit sa se scufunde pana la adancimea de 18 m, timp de o ora si jumatate.

In 1680, fizicianul italian Giovanni Borelli descrie in lucrarea De motu animalium un dispozitiv inventat chiar de el, considerat a fi stramosul aparatului autonom de scufundare.
In descrierea sa, scafandrul tinea capul intr-un vas din metal prevazut cu o ferestruica iar aerul expirat, inainte de a se reintoarce in vas, era improspatat trecand printr-un tub lung din arama umplut cu apa.

Din cand in cand, pentru a nu respira prea mult in vas, scafandrul se ridica la suprafata, deschidea doua robinete si elimina aerul viciat sufland printr-un robinet si lasand sa intre aer curat prin celalalt. Apoi inchidea robinetele si cobora din nou pe fundul apei.
In 1819, germanul Augustus Siebe inventeaza echipamentul de scafandru cu casca si fara costum de scufundare, in care aerul era trimis de la suprafata prin pompare. Siebe breveteaza in anul 1837 o variata perfectionata a aparatului sau. La acest nou aparat, aerul suplimentar iesea printr-o supapa laterala a castii (la nevoie, casca putea fi manevrata cu capul de catre scafandru).

Costumul era complet etans si imbraca scafandrul complet, cu exceptia mainilor. Acestea se puteau pune in niste manusi din cauciuc, etanse la incheieturi. Costumul mai era prevazut cu o garnitura solida din cauciuc ce se prindea de pieptar si cu talpi din plumb. Casca era detasabila si se putea fixa de pieptar printr-un filet special.
Aparatul Siebe a reprezentat echipamentul clasic de scufundare, dotat cu costum si cască rigida si alimentat de la suprafata cu aer comprimat. Cu aparatul Siebe se puteau face scufundari pana la adancimea de 54 m.

Echipamentul scafandrului modern e format din mai multe elemente. El necesita, in primul rand, o masca pentru ochi si nas, pentru a putea tine ochii deschisi sub apa si a vedea clar. Labele de inot ajuta la deplasarea sub apa, transformand miscarea picioarelor intr-o miscare eficienta pentru deplasarea sub apa.
Butelia cu aer este, de asemenea, o parte esentiala a echipamentului de scufundare, permitand transportarea aerului necesar sub apa.

Centura cu lest este elementul care asigura corpului o flotabilitate negativa. Asta deoarece un scafandru imbracat in costumul special de scafandru are tendinta de a pluti, de a se ridica la suprafata apei, cand el doreste, de fapt, sa se plimbe pe sub apa. Centura cu lest de plumb asigura tocmai acest lucru, si anume mentinea sub apa.

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s