„Disciplinarea” cu bataia – partea I

Am crescut inconjurat de violenta, ca majoritatea celor din generatia mea. E drept ca numai arareori violenta cu o nota acuta, iar in rest mai degraba insidioasa, prezenta ca praful in aer sau ca mirosul gazelor de esapament cand mergi pe strada.

Violenta a fost partenera mea de drum in viata … in familie, la joaca, in cresa, gradinita, scoala, liceu. Si am invatat treptat sa o recunosc oriunde s-ar ascunde si in orice chip s-ar deghiza. Insa chiar si asa, imi scapa si mie deseori.

Nu ma mira ca multi oameni sfarsesc prin a nu o mai sesiza, a se obisnui cu ea si a o remarca doar atunci cand ia proportii.

Imi amintesc un moment din scoala generala cand, discutand cu colegii de clasa, am aflat ca unul dintre ei era singurul dintre noi care nu fusese batut niciodata de catre parinti. Ne uitam la el initial cu neincredere, apoi cu un amestec de uimire, admiratie si ciuda – „Da’ de ce noi da si el nu?”. Era cel mai bun la invatatura, un bun tovaras de joaca, apreciat de colegi, nicicum posibil de incadrat in definitia comuna de „tocilar”.

Inutil sa va mai spun ca parintii lui au fost printre putinii care au luat atitudine, fara succes de altfel, cand in repetate randuri ne-am intors acasa intreaga clasa cu palmele umflate si invinetite de bataia cu rigla, „oferita” cu sete de un profesor frustrat.

Adesea, cand ma gandesc la cresterea copiilor imi vin in minte amintiri legate de el si de parintii lui, ca de un prim exemplu viu ca se poate construi disciplina fara bataie, fara violenta.

Eu spre exemplu am fost „disciplinat” si cu bataia. Parca si aud in fundal vocile unora spunand „Ei si? Ce te plangi? Ai ajuns profesor universitar si profesionist de top. Ti-a servit la ceva!”. Sper ca macar unii dintre parintii de astazi sa fie mai aproape de a intelege ca daca cineva ajunge departe si a fost batut, o face in ciuda batailor primite si nu datorita lor.

De ce leg disciplina si cresterea copiilor de violenta? Pentru ca, desi te-ai astepta ca violenta sa vina de la persoane rau intentionate, malefice, de cele mai multe ori ea intra in vietile noastre chiar prin usa deschisa de cele mai apropiate fiinte de pe lume, de parinti, de cei ce ne iubesc si ne poarta de grija, dorindu-ne tot binele din univers. Si apoi obisnuiti cu reflexele ei, putem ajunge si noi sa o dam mai departe cu sau fara voie.

As fi preferat sa folosesc in continuare mai mult termenul de violenta, decat cel de bataie, pentru ca, desi bataia este interzisa prin lege atat cand e indreptata spre adult cat si spre copil, violenta e un termen mai larg si din pacate include comportamente inca acceptate social. Violenta include nu doar modul in care bat palmele, cu sau fara curea in ele, ci si modul in care „bat” vorbele sau tonul folosit in comunicare. Ma voi referi insa in special la violenta fizica folosita in educarea si „disciplinarea” copiilor de catre parinti.

Cercetarile din psihologie si educatie au aratat deja fara urma de dubiu ca violenta este nociva pentru om si ca disciplinarea utilizand violenta, indeosebi violenta fizica, are efecte nocive pe termen lung, chiar daca pare a fi eficace imediat sau pe termen scurt, in controlul comportamentului unui copil.

Nu e o parere, ci e vorba de dovezi, de fapte. Si tocmai pentru ca in stiintele sociale adevarurile sunt statistice, am cautat, cum sta bine unui om de stiinta, si studii care sa sustina exceptiile de la regula. Adica dovezi ca disciplinarea utilizand violenta fizica ar fi buna, sau macar nu chiar atat de rea … Initial nu am gasit. Mi-am rugat prietenii si comunitatile de specialisti si de parinti la care am avut acces pe internet sa caute si ei si am primit o referire la un singur studiu. Unul singur si cu concluzii cu o aplicabilitate limitata. Voi mai cauta. Insa chiar daca as gasi trei sau cinci sau zece, tot ar fi putine fata de numarul si greutatea dovezilor ca disciplinarea violenta este nociva.

Am adus in discutie metoda stiintifica si faptul ca ne ofera acces la adevaruri verificate si de incredere, surprins fiind sa constat cate articole de presa vehiculeaza pareri nefondate pe aceasta tema. Unele articole recente care au devenit virale in mediul online sunt bazate doar pe opiniile unor zisi specialisti si apeleaza mai degraba la situatii exceptie, reale dar scoase din context, sau la catastrofice si nefondate „vesti” despre falimentul la scara nationala al unor sisteme de educatie permisive („cazul” Suediei). Aceste tipuri de informatii am observat ca incurajeaza indirect, tacit, convingerile ca totusi apelul la disciplinarea cu bataia este indreptatit.

Scriu aceste randuri cu speranta ca vor fi un punct de sprijin pentru parintii care sunt tentati sa foloseasca violenta in educarea copiilor, pentru a se razgandi si a cauta o cale mai buna de a incuraja disciplina in copiii lor. Iar celor ce se framanta sau oscileaza in convingerea ca exista cai mai bune de disciplinare, sper sa le pot intari increderea si sa ii invit sa caute metodele de parenting care sa-i faca sa fie parinti mai buni, pentru a oferi o sansa in plus copiilor.

Autor: Bogdan Ion, Ph.D. – Lector univ., psihoterapeut principal si supervizor

sursa foto: freedigitalphotos.net


otter.ro

17 gânduri despre “„Disciplinarea” cu bataia – partea I”

  1. Eu personal am o problema pe care o consider grava. Tatal meu nu m-a batut niciodata (mi-a tras doar 2 palme in 2 ocazii in care cred ca meritam mult mai multe pedepse). Am incercat acelasi lucru cu copiii mei.
    La un moment dat am cedat nervos si de la o ureche tinuta usor in mana pana la o mana infipta usor in par am ajuns acum 3 zile sa ii dau 2 palme grele la fund. Linistea s-a lasat grea in casa, a fost ceva rau, dar am constatat ca de 1 an de zile, mai exact de cand a intrat la gradinita, cel mare nu ne mai asculta, ne ia peste picior, nu sta nici la colt, nu ii pasa ca nu are voie bomboane, TV sau macar sa se joace cu ceva… Isi face de joaca din orice, inclusiv din statul in fata oglinzii si maimutarelii…exact cat ii trebuie ca sa NU ii pese de pedepsele noastre.
    Faptul ca mai avem un copil de 2 ani ne impiedica sa il „sechestram” (prin sechestrare intele ca el NU are voie sa iasa din camera si unul din noi sta cu el, nu sta singur) in camera lor sau chestii de genul asta pentru ca pe de-o parte cel mic il incita in continuare si in al doilea rand cel mare considera ca il iubim mai mult pe cel mic – pe acesta nu prea avem cum sa il pedepsim pentru ca nu intelege mare lucru.
    Le-am oferit tot ce am putut afectiv. Nu sunt copii care sa stea la TV sau pe net, nu au lucruri scumpe, dar afectiunea noastra a fost mereu pentru ei, am incercat sa povestim si sa dam exemple… ce ar trebui totusi sa facem ca sa nu derapam spre pedepse pentru care ne va parea rau mai tarziu????

    1. Radu, poate ca piticul vostru percepe un deficit de atentie din partea voastra. Poate ca prin faptul ca el este dus la gradinita, in timp ce unul dintre voi isi petrece timpul cu cel mic este pentru el o mare neplacere, poate se simte dat la o parte din lista voastra de prioritati. Pana sa apara juniorul, el avea toata atentia voastra, toate jucariile, toate jocurile cu voi… pe cand acum totul se imparte la doi. Ma gandesc ca lipsa asta de „ascultare” este modul lui de a lua atitudine, modul lui de a se revolta impotriva „sistemului”. Daca l-ati implica si pe el in activitatile noastre cu cel mic ar vedea ca acesta are nevoie de cei mari langa el. Daca ati pastra timp anume pentru el si numai cu el, sigur s-ar simti la fel de important.

    2. Cred ca cel mai bine ar fi sa cereti sfatul unui psiholog, care va poate indruma cu privire la metodele de educare, disciplina si responsabilizare a copiilor dar va va ajuta si sa va intelegeti pe Dvs si sa va echilibrati interior in asa fel incat sa fiti capabil sa luati cele mai bune decizii in ceea ce ii priveste pe copii; Mult succes!

    3. Buna Radu. Desi nu sunt in postura de a da sfaturi, eu insami apeland la bataie, am constat la cei 13 ani ai baiatului meu ca nu am facut bine, motiv pentru care in prezent ma straduiesc sa ma schimb…imi infig unghiile in palma cand „ma manaca” sa-l lovesc, imi „musc” buzele cand simt ca ar trebui sa-i gasesc o pedeapsa, imi „inghit” cuvintele cand vreau sa-l cert sau sa-i spun ca am ajuns la capatul puterilor.
      Am citit de curand un articol „De ce copii olandezi sunt cei mai fericiti copiii din lume”?…iti trimit un link si sper sa va ajute
      http://comunitate.desprecopii.com/articole/311/de-ce-copiii-olandezi-sunt-cei-mai-fericiti-copii-din-lume

  2. Domnule radu b, si noi avem 2 baieti mici, unul la gradi, de 4 ani si unul de 2 ani. In ultima perioada am inceput sa citesc/studiez parentingul. De foarte mare folos mi-au fpst cartile lui Michael Thompson – ” Crescandu-l pe cain sau cum sa protejam viata emotionala a baietilor” si „Prieteni buni, dusmani aprigi”; Alfie Kohn – „Parenting neconditionat”; Nancy L. van Pelt – „secretele parintelui deplin” si de la editura Trei „Cum sa fiu o mama buna pentru baiatul meu”, nu mai stiu autorul.
    La Editura Herald au aparut foarte multe carti de parenting.
    Sper sa va fie de folos. O seara buna.

  3. Bogdan, multumim pentru initiativa! Chiar este necesara. As adauga doar ca nu toti cei care aplica pedepse fizice sunt frustrati sau insetati de violenta, unii o pot face cu cele mai bune intentii. Ei cred cu adevarat ca bataia „e rupta din rai”. De aceea este bine sa fie informati cu privire la avantajele si dezavantajele metodelor agresive.

  4. @Radu B. &Bogdan Ion
    As fi asteptat un raspuns de la dl. Bogdan Ion pentru Radu, caci recunosc situatia descrisa si sunt foarte intersata in raspunsuri. Am acces si am citit destule carti pe tema aceasta, solutii concrete nu iti prea ofera, sau se limiteaza la niste lucruri destul de vagi si generale pe care sunt convinsa ca multi le0am pus in practica dar fara success.
    Intr-adevar exista momente cand ajungi si repeti de 10 ori pe minut niste lucruri si te vezi in situatia in care ti se raspunde „nu vreau” din ce in ce mai obraznic si cedezi nervos, lucrurile o iau razna si iti scapa o palma pe care in momentul urmator o regreti de iti vine sa iti musti degetele. Dar nici macar palma nu rezolva, din contra, invata copilul la violenta iar reactia pe moment a lui este oricum de totala respingere… Ce poti face atunci? Si intrebarea vizeaza o abordare pe termen lung…. cum sa faci sa poti sa te intelegi cu propriul copil, care nu mai este afectat daca nu are desenele o saptamana, sau daca nu isi vede prietenii, sau stiu eu ce pedepse am mai incercat si noi de-a lungul timpului, in idea ca va prinde mesajul…
    Multumesc.

  5. Pentru ca nu am fost invatati altfel, avem tendinta de a porni tot timpul de la coada la cap. “Ce sa FAC ca sa fie bine?”, “Cum pot sa-mi ajut copilul”, “Ce sa FAC pentru a fi un parinte bun?” si tot asa, uitand de fapt ca raspunzand cu rezistenta nu pot obtine decat.. rezistenta. Explicatia care poate fi data acestui lucru se bazeaza pe unul din principiile fizicii cuantice (“Principle of Entrainment” sau “Entrainment Theory”) conform caruia exista tendinta ca doua corpuri oscilatorii sa se stabileasca intr-o anumita faza care le permite sa vibreze in armonie. Acest lucru este definit si ca o sincronizare a doua sau mai multe cicluri ritmice. Copilul raspunde intr-un anumit fel, urmare unui anumit stimul. Pentru a determina corect care este acesta, inainte de a FACE trebuie sa FIU. Cum sa fiu? Calm, relaxat, fara atasamente fata de rezultat. Usor de zis, greu de facut! Mai ales daca starea mea de bine depinde de rezultatul primit de la copil. Totusi o sa observ ca odata ce-am eliberat tiparul “simt ca el nu ma respecta si nu apreciaza tot ce fac”, nu mai conteaza ce FACE si de-abia atunci voi putea stabili cu el niste limite a ceea ce este acceptabil. S-ar putea de asemenea, sa observ ca o data ce nu mai “am nevoie” ca el sa se poarte intr-un anumit fel, copilul se simte in sfarsit acceptat si iubit neconditionat si renunta automat la orice forma de rezistenta. NOI SUNTEM FIINTE ENERGETICE. Energia, respectiv vibratiile noastre au in principal, impact asupra celor din apropiere dar si a lumii in general. Ceea ce vroiam sa accentuez – intr-o forma mai scurta – este ca atunci cand vrem sa ajutam pe cineva, nu trebuie sa lucram asupra situatiei lor emotionale. Nu putem da ceva ce nu avem, nu putem elibera o situatie sau emotie care nu este a noastra. Daca simtim frica, manie, anxietate, ingrijorare fata de o situatie in care se afla copilul nostru, asta este ceea ce ii transmitem. De aceea e nevoie sa invatam sa FIM starea de bine pe care i-o dorim, inainte de a FACE ce “trebuie”.
    Iar asta e valabil in orice relatie, nu numai in cea pe care o avem cu copilul..

  6. Am citit in presa romaneasca si alte comentarii la adresa educatiei suedeze. O sa va rog sa mai documentati expresia: esecul educatiei suedeze. Nu e niciun esec!!! E o reusita totala! Societatea suedeza are din cele mai scazute rate de infractionalitate, de alcoolism, de consum de tigari, droguri, sinucidere, speranta de viata este f. inalta. Procentul celor cu educatie este f. ridicat, iar analfabetismul functional MINIM in Europa! Am coleg suedez, am avut colegi la scoala suedezi, si pot sa zic ca mi-as dori sa lucrez toata viata cu ei!! Sunt prima tara din europa in care multe companii au decis sa scada programul de lucru de la 8 ore la 7 30, demonstrand ca 30min in plus pt familie inseamna un om mai eficient la munca.

    De unde a aparut aceasta parere? E doar invidia unui articol englezesc, si cateva probleme de integrare actuale ale emigrantilor proaspati veniti ( musulmanii sunt o problema pt ei, pt ca, fix ca in societatea romaneasca, o palma, o amenintare, urecheala, bull-ing-ul in familie este ceva des intalnit ).

  7. @Liliana: trebuie sa incep prin a spune ca personal nu am copii si nu am idee de cum se cresc. Dar ma pricep bine la fizica cuantica, si pot sa afirm cu toata raspunderea ca NU EXISTA nici in fizica cuantica si nici in alta ramura a fizicii asa ceva ca “Principle of Entrainment” sau “Entrainment Theory”. Iar povestea cu vibratiile omului e o aberatie! Nu inteleg de unde tot apare, dar din puct de vedere stiintific e complet lipsita de sens.
    Poate lumea ar fi mai buna in general daca oamenii n-ar mai vorbi despre ce nu inteleg?

  8. Website-ul http://www.freedomaintadio.com contine numeroase podcasturi si face referire la multe studii despre efectele daunatoare ale violentei asupra copiilor. Mare parte din continutul site-ului se axeaza pe „philosophical parenting”. Il recomand cu caldura.

  9. Sunt de parere ca un copil trebuie disciplinat cat mai dur.Bataia mi se pare buna,atat timp cat copilul stie de ce si-o ia.Am 3 copii:Diana,Elena,Sara.Niciodata nu le las nepedepsite.Pe Diana,care are 5 ani nu o bat decat cu palma la fundul gol,dar la Elena si Sara aplic palma,cureaua,Nuiaua,urzica…..Nu mi se pare OK sa aiba note mici.Elena trebuie sa aiba numai FB si Sara numai 10.Pentru note aplic urzica,daca nu imi zic de nota pedeapsa se tripleaza.Cand o bat pe una,si celelalte sunt de fata,mai ales daca au facut impreuna vreo pozna,ca sa stie ce le asteapta.Daca in timpul bataii vreouna misca ,tremura sau plange repet pedeapsa.La Dydy la gradi avem o educatoare care bate copiii,invatatoarea Elenei de asemenea,precum si diriga Sarei.Nu evit intrebarile ,,Mai Vrei?” SAU ,,Mai faci?” SAU ,,Ti-e dor de curea?”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s