Amintiri din copilarie cu Pavel Stratan

R: Pavel Stratan s-a nascut de ziua lui, in Niscani, Republica Moldova. Prima data a cantat pe o scena la varsta de 7 ani, la scoala. E adevarat?

P: Da, este adevarat. Cant de la varsta de 5 ani, pe atunci “furam” chitara fratelui meu mai mare. Pana la 7 ani am invatat trei-patru piese, iar pe vreo doua mai reusite le-am cantat pe scena scolii, in clasa I.

R: Si de ce tocmai amintirile legate de copilarie sunt mesajele tale din cantece, acum, cand esti adult?
P: Pentru ca amintirile din copilarie sunt foarte aproape de sufletul meu. Nu se compara prietenii din copilarie cu cei de azi. Am acum foarte multi prieteni, insa amintirile legate de ei nu ma dor atat de tare cat ma dor amintirile legate de prietenii din copilarie… E o durere dulce-amara, sufleteasca…

R: Dar ai fi vrut sa ramai in copilarie, daca ar fi fost sa alegi?
P: Nu, nu cred pentru ca daca as fi ramas permanent copil nu m-as fi bucurat atat de mult de copilaria mea. Atunci cand eram copil nu eram prea fericit. Vedeam altfel lucrurile, iar tata ma cam certa, normal, de bun ce eram si nu prea parea viata atat de dulce. Dulce imi pare viata atunci cand poti compara ceea ce a fost cu ceea ce vrei sa faci, cu ceea ce straduiesti sa faci, sa nu repeti greselile din trecut…

R: Dar ce crezi ca ai pierdut cand te-ai maturizat, cand ai iesit din copilarie?
P: Cred ca nu am pierdut nimic. Mi-a ramas sinceritatea pe care o aveam ca orice copil si cred ca am pastrat calitatile pe care le aveam, ba chiar s-au mai adaugat cateva.

R: Tu consideri ca erai un copil pus pe sotii, parca asa te caracterizai: nazbatios, incat te stia tot satul cand faceai ceva. Asa e?
P: Da, asa e, parca am fost cel mai nazbatios copil din tot satul, nu numai din mahalaua noastra. Nu stiu de ce se intamplau toate. In primul rand, in mahalaua unde eu am crescut exista un loc unde se adunau toti copiii mai smecheri si mai nazbatiosi din sat.

R: Erai lider? Ii conduceai?
P: Nu ii conduceam, pentru ca eram tot timpul printre cei mai mari. Aveam varsta de 5-6 ani si stateam impreuna cu baietii de clasa a III-a, a IV-a, a V-a, pana si cu cei de clasa a X-a, deci nu pot spune ca ii conduceam. Aveam insa curaj sa ma bag peste tot, sa incerc orice. Acum nu-mi mai amintesc nazbatiile din copilarie.

R: Tot ceea ce povestesti tu in cantecele tale este 100% adevarat, sau mai sunt si putin prelucrari?
P: Este 100% adevarat, dar sunt spuse poate un pic altfel. Intotdeauna m-am straduit sa nu fie nimic vulgar si fiecare poveste sa aiba un sfarsit vesel. Daca ati observat, in piesele mele nu s-a intamplat nimic nici cu pisica, nici cu cainele. Niciun animal n-a avut de suferit, desi poate ca in viata lucrurile s-au intamplat un pic altfel. In orice caz, in povestirile mele nu s-a intamplat nimic grav, asa ca toate orataniile din sat au fost bine.

R: Dar butoiul, doagele cu care ti-ai facut schiurile… In final ai reusit sa mergi cu ele?
P: Asta este o poveste adevarata. Mereu imi amintesc scena in intregime. Fratele meu adusese o doaga de slodun (asa se numeste copacul), foarte alunecoasa – o netezea cu mana si spunea: “Ce bine o sa mearga pe zapada! Uite, nu mai trebuie sa le indoim, pentru ca sunt deja indoite! Trebuie doar sa le taiem in doua si avem o pereche de schiuri!”
Stiti ca butoiul se cumpara desfacut, se cumparau doar doagele. Toamna, cand tata a vrut sa-l asambleze, a vazut ca lipseste o doaga. Ne-a intrebat unde este, iar noi i-am raspuns ca exista doaga, numai ca nu mai este intreaga. Acum nu mai spun cum tata a vrut sa le indrepte pe spatele meu…

R: Nu ai incercat schiurile niciodata pe vreun deal, pe zapada?
P: Ba da, dupa aceea le-am incercat si am mers cu ele, pentru ca le facusem conform proverbului…[page]

R: “Omul gospodar isi face iarna car si vara sanie…
P: Da, si dupa asta tata n-a mai avut ce face si ne-au ramas schiurile noua. Nu stiu, cred ca pana la urma tata a gasit o alta doaga…

R: Ce fel de relatie aveai cu mama? Despre ea nu vorbesti in cantecele tale.
P: Despre mama nu vorbesc pentru ca ea nu m-a certat niciodata. Dimpotriva, ne lua apararea de fiecare data, ne lua sub aripa ei cand ne certa tata. Spunea: “Lasa-i, ca sunt mici!” Iar tata ii raspundea: “Cum sunt mici, nu vezi la ce ii duce mintea?” Despre mama imi amintesc doar ca ne apara.

R: Acum te mai intorci din cand in cand in sat?
P: Da.

R: Si ce-ti place sa faci? Exista locuri sau mirosuri care-ti amintesc de copilarie intr-un mod placut?
P: Nu, imi pare totul dureros…

R: Din cauza saraciei sau de ce? De ce dureros?
P: Dureros pentru ca toate lucrurile pe care mi le amintesc…

R: Nu mai sunt la fel.
P: Nu cred ca s-au schimbat. Au ramas tot asa, dar ochii mei le vad altfel. Ma uit la dealurile pe care ne jucam, care pareau foarte mari, iar acum imi par atat de sarace… Chiar poarta, usa, casa nu-mi mai par la fel. Nu ma mai pot bucura de ele ca atunci. Mi-au ramas doar amintirile.

R: Spui ca faceai scamatorii, cantai la chitara, faceai sport si nu reuseai sa te hotarasti ce sa alegi dintre ele. Asteptai un mesaj, asteptai sa ti se-ntample ceva, sa ai un semn, ca sa stii foarte clar catre ce mergi.
P: Acest semn a fost muzica. Cant la chitara de mic, iar de cand m-am intors din armata am inceput sa ma ocup de scamatorii, pentru ca imi place foarte mult arta asta. Mi-am dorit sa devin actor. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu pe scena, sa spun ceva interesant, sa joc intr-un film si, ca dovada, in 1999 am intrat la Academia de Muzica si Arte Plastice. Si sportul imi placea foarte mult, imi trebuia in primul rand pentru sanatate, dar si pe scena. Am dus aceste trei lucruri pana cand am fost sigur ca un drum mi se va deschide mai larg.

R: Acest drum a fost muzica.
P: Da, a fost muzica. Numai ca eu credeam ca-i voi face pe oameni sa fie atenti prin scamatorii. N-am crezut ca daca voi iesi cu chitara pe scena va fi o revelatie. Si la inceput am cantat piese simple. Lumea ma intreaba daca exista un secret al reusitei mele, dar nu exista. Nu stiu ce inseamna concurenta pentru ca nu am facut un proiect asa cum fac cei care se tem de concurenta. Eu am facut piesele doar pentru prietenii mei.

R: Si pentru sufletul tau.
P: Da, fiecare piesa e din sufletul meu.

R: Cine ti-a pus chitara in mana?
P: Am invatat de la fratele meu, dar nu mi-a pus el chitara in mana. Chiar ma certa uneori cand ii mai rupeam cate o coarda de la chitara.

R: Practic, tu “furai” meserie de la el, nu?
P: Da.

R: Si apoi, cum ai continuat?
P: Am cantat la toate ansamblurile artistice si la toate concursurile organizate la sfarsitul anului pentru scoala, iar in armata am cantat in fiecare zi.[page]

R: Dar scamatoria?
P: Scamatoria? Prima data am vazut ceva la televizor si mi-a placut foarte mult. Apoi am citit si carti si am vazut foarte multe emisiuni. Ma documentam in legatura cu ce se ascunde in culise si am crezut ca voi amesteca scamatoria cu chitara. Chiar am incercat acest lucru in anul 2005, fiind intr-un turneu prin 20 de orase. Am aratat atunci cate o scamatorie pe fiecare scena si am fost bine primit de public, dar oamenii vor sa ma vada cu chitara si parca mi se parea ca scamatoria abate oamenii de la tema pe care o incep.

R: Ai avut un prieten foarte bun in copilarie?
P: Da. Dupa lectii ne intorceam acasa, apoi ne strangeam toti cei din gasca si discutam toate “problemele” noastre de atunci. Puneam tara la cale. Colea Balaban il cheama pe cel mai bun prieten al meu din copilarie si apare intr-o piesa a mea ca “Seca” si “Stiopa” – in piesa “La tanti Nina”.

R: Ce nebunii faceati voi cand va intalneati? Ce-ti amintesti?
P: Faceam multe nebunii. Cred ca in piesa am povestit foarte mult. Am observat ca daca spun cuiva despre cantecele mele, deja nu mai este interesant. Oricum, intr-un mesaj fiecare se regaseste asa cum el a trait.

R: Se identifica in functie de experienta pe care a avut-o el in copilarie.
P: Da, dar ca sa fiu clar inteles, in mesajele mele nu spun nimic clar, nu spun niciodata nimic concret.

R: Sunt cu final deschis…
P: Da…

R: Povesteste despre cojocul tatei transformat in manusi.
P: Da, imi amintesc ca era o zi foarte friguroasa, cu mult omat afara. Cred ca eram prin clasa a II-a sau a III-a. Am luat cojocul tatei, l-am asezat in mijlocul casei, am luat o foarfeca si am taiat, am decupat din spatele cojocului, dupa forma mainilor mele. Doream sa-mi fac manusi, dar un pic mai mari. Cum spatele cojocului nu mi-a ajuns, am taiat si din maneci si asa i-am stricat cojocul. Cel mai interesant a fost ca tata trebuia sa se intoarca de la lucru la pranz, sa ia masa acasa, iar eu pregatisem manusile sa le vada, sa ma laude, sa spuna ca sunt un copil destept. Cand a intrat tata in casa si a vazut ca au ramas doar bucati din cojocul lui, era gata sa faca infarct.

R: Hochei jucai pe lacul inghetat?
P: Da, aveam un iaz mic pe care jucam hochei.

R: Mergeai vara la pescuit?
P: Da,vara imi placea foarte mult pescuitul, iar acum pescuiesc si iarna.

R: Mergeai la furat in livada, dupa prune, mere?
P: Nu stiu ce furam noi, cred ca poama de pe dealuri, dar stiu sigur ca furam nuci. Aveam si o intamplare cu nucile. Am vandut un sac cu nuci mamei unui vecin si prieten al meu. Dupa ce le-am vandut, noaptea am dat nucile jos din pod si iar le-am vandut, a doua zi, tot ei. Batrana statea in pat, se uita la pod si ne spunea: “Mai baieti, mai imprastiati nucile, nu le lasati pe toate gramada, ca sunt prea grele! Sa nu crape podul!”
De fiecare data cand trec pe la Chisinau, trec pe la mama… Mult nu pot sta acasa. Amintirile astea prea tare ma dor… cand gasesc cate un lucru care-mi aminteste de mine, de cand eram copil mic – o hainuta, o pereche de papucei ori un caiet… cateodata imi dau lacrimile. Uneori ma intalnesc cu persoane de prin sat pe care nici nu le mai recunosc, atat de repede a trecut timpul si multe lucruri s-au schimbat de nici nu-mi vine-a crede. Din copilaria mea ma inveselesc doar intamplarile hazlii.

R: Cleopatrei, fetitei tale, ii povestesti vreodata despre copilaria ta?
P: Da, ii place sa-i povestesc, sa-i spun cine este eroul principal dintr-un cantec al meu, o intereseaza tot, iar mie imi face placere sa-i povestesc. Ii spuneam sotiei mele, Rodica, inainte de a avea copii, ca imi doresc foarte mult un copil, dar sa nu fie atat de nazbatios precum am fost eu.

R: Bine ca a fost fata, dar cine stie, daca veti mai avea un baiat s-ar putea sa-ti semene la nazbatii…
P: Si fata ar face nazbatii, dar este supravegheata, pe cand eu… in zece secunde intorceam casa pe dos.
Acum nu inteleg cum de ne lasau parintii singuri. De-asta se intampla ce se-ntampla! Eu nu pot s-o las singura pe Cleopatra mai mult de patru sau cinci secunde. De-asta nu poate sa faca nazbatii, pentru ca e supravegheata de mine sau de mama ei, nu apuca, pentru ca mai mult de cinci secunde copilul nu a fost niciodata lasat singur.

R: Poate ca trebuie sa le spunem copiilor, asa cum ai spus tu: “Sper ca fata mea sa nu fie la fel de nazbatioasa ca mine”- deci, sa nu fie nazbatiosi!
P: Exact.

R: Asa, stii, ca la filmele acelea cu cascadorii – “Aviz amatorilor: actorii sunt special antrenati sa faca asa ceva. Va rugam sa nu incercati acasa!”


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s