Amintiri din copilarie… cu Lucian Mandruta

R: Din cate stiu, esti nascut pe 15 septembrie, in prima zi de scoala. Cum era cand mergeai la scoala? Intotdeauna aveai bomboane, erai tras de urechi?
L: O tragedie! Sa inceapa scoala de ziua ta! Ce poate fi mai deprimant!… Evident ca nu mergeam cu bomboane, pentru ca nu aveam atat de multa energie incat sa merg in prima zi de scoala si sa ma mai si bucur. Am avut ghinion. Am inceput sa-mi aniversez ziua abia pe la… treizeci de ani.

R: Sa inteleg ca pentru tine perioada cat ai fost elev n-a fost tocmai una foarte frumoasa.
L: Ba da, a fost frumoasa pe alocuri. Mai ales perioada din liceu. Inainte, ca elev pe la scolile generale nu era foarte bine. Am invatat la o scoala generala in Pantelimon. Un sfert dintre colegii mei sunt acum in puscarie, un alt sfert sunt in Canada, pentru ca erau niste mari premianti, iar bucata din mijloc, ca sa zic asa, au ramas in Romania, iar eu incerc s-o reprezint.
Aia care-au ajuns in puscarie, iti dai seama ca ne bateau pe noi, astia mai fraieri, care citeam sau ne pierdeam vremea cu fetele, iar super-premiantii nu ne bagau in seama. A fost un pic traumatizant in scoala. Dupa aia, in liceu a fost mai vesel pentru ca la liceu s-a facut o selectie: viitorii puscariasi au disparut, era lumea mai de calitate, fetele erau si mai dragute intrucat proveneau si din zona Iancului care a dat lumii intre altele si fete precum Andreea Esca…

R: Si Andreea Esca a vorbit despre tine…
L: Da? Ei, uite, ma bucur! N-am facut liceul cu ea, ea a fost la un liceu “rival”, ca sa zic asa… Uite, vezi ca, acum imi dau seama, ca am fost rivali si la liceu, suntem si la televiziune. Ea era in “Lazar”, eu eram in “Mihai Viteazul”. Acolo a fost cu-adevarat ok. Am trait, am scris, ca in liceu m-am apucat de scris. Am scris poezii. Evident ca aveam un singur tip de ascultator si anume iubita mea din acel moment si pentru ea scriam, pentru nimeni altcineva.

R: Din poeziile pe care le-ai scris, mai tii minte ceva?
L: Da. Cum ele au un singur ascultator, le las asa, cu un singur destinatar. Nu le-am mai citit. Adica, pentru cine era poezia, pentru persoana aceea a ramas.

R: Eu am aflat ca tu aveai plete la un moment dat in liceu. Ce au insemnat pletele? De fapt ce trebuia sa demonstrezi, lasandu-ti pletele?
L: Pletele, in anii ’80, erau semnul ca nu esti cu baietii aia naspa, care conduc tara. Nu puteai sa spui asta pe fata, n-aveai voie sa spui ca esti impotriva guvernului si a lui Ceausescu. Generatia mea se diferentia si isi exprima in felul asta adevaratele, nu stiu daca pot sa spun credinte politice, dar oricum, credinte civice. Parul nostru lung insemna pur si simplu faptul ca nu ne place sistemul de foarfeci in care traiam si-ncercam sa evitam foarfecile, pe cat posibil.

R: Totusi, in clasele primare, inteleg ca ai fost comandant de grupa. Despre asta vorbea Andreea Esca, despre faptul ca pe vremuri, comunistii stiau foarte bine pe cine alegeau pentru serbari, pentru a urca pe scena sa faca omagii Ceausestilor, pana la urma.
L: Nu stiu, pe mine nu m-au ales. N-am ajuns sa prezint omagiile mele si nu cred ca le-as fi prezentat, dar am fost comandant de grupa. Sa comanzi ceva, sa ai un pic de putere, intotdeauna mi s-a parut important si fascinant in acelasi timp. Ti-aduci aminte, comandantii de grupa aveau barete rosii, comandantii de detasament aveau galbene. Visam sa am si eu galben.

R: Albastru nu ti-ai dorit, de unitate?
L: Nu, mi se parea mult prea departe. De unitate… Nu puteam; eu am avut ambitii mici, sau medii, cu raza medie de actiune. N-am avut ambitii atat de mari… si uite, in continuare n-am decat din ala rosu si as vrea galben.

R: Aveai porecle?
L: Da, cred ca aveam mai multe porecle, toate legate de numele meu care este “Mandruta” si mi se spunea “Marluta” sau “Marluceu” sau “Merlucius” care este o specie de peste. Nu stiu de ce, intrucat nu mi-am petrecut niciodata viata in conserva, desi stateam la etajul 10, intr-un bloc care aducea cu asa ceva. Blocurile alea din Pantelimon erau foarte triste in acea vreme Noi nu puteam sa folosim decat o singura camera, pentru ca in cealalta era mult prea frig. Erau alte vremuri. Oamenii nu-si mai aduc aminte.

R: Sa-mi povestesti despre oamenii care-au contat cu-adevarat pentru tine, fie ca au fost din generatia ta sau profesori sau, nu stiu, oameni care te-au marcat intr-un fel sau altul.
L: M-a marcat mos Mugur, care este si-acum profesor de istorie la liceul “Mihai Viteazul”. Pe langa faptul ca ne-a invatat istorie “pe bune” in conditiile in care era foarte greu sa-nveti istorie adevarata, ne-a invatat despre partidele istorice, de PNL, de PNT si nu le-a pus vreo eticheta in clasa, sa spuna “astia erau reactionari”. Chiar a vorbit frumos despre partidele astea si despre alte evenimente din istoria Romaniei, despre care nu se putea vorbi. El m-a invatat un lucru important, anume ca nicio lupta nu e inutila. Intr-un fel, as putea spune ca el ne pregatea pe noi, pe generatia noastra, pentru o lupta care urma sa vina. Mi-am adus aminte de multe ori de cuvintele lui mos Mugur dupa ‘ 90, in Liga Studentilor, in presa, in primii ani de dupa ‘ 90, cand inca mai credeam si eu, si altii ca putem sa schimbam lumea.

R: Ce traznaie memorabila ai facut?
L: Traznaie memorabila? Nu, eram copil cuminte, n-am facut nicio traznaie memorabila, nimic.

R: Am citit intr-un CV al tau ca la un moment dat ai fost nevoit sa-ti intretii familia. Sa inteleg ca ti-a fost foarte greu in copilarie si in adolescenta?
L: Mi-a fost destul de greu. Sa zic ca mi-a fost foarte greu ar insemna sa ma laud, sa ma dau mare cu o copilarie trista si nu vreau asta, dar pe la 10-11 ani mi-aduc aminte ca faceam fotografii. Mai tarziu m-am lasat de treaba cu fotografiile ca nu prea mai aveam timp. Dupa ce am terminat liceul si m-am intors din armata, pentru ca nu intrasem la facultate din prima, mi-am luat o slujba, mai multe slujbe de fapt. Am fost intre altele si paznic de noapte, pentru ca ziua ma duceam la scoala.

R: Si muncitor pe santier, am aflat.
L: Da. Una dintre slujbe a fost muncitor pe santierul Casei Republicii si pe santierul magazinului Unirea, la corpul Calarasi. Am pozat cabluri la minus douazeci de grade, iarna, pe un palier si batea vantul, viscolul si noi puneam cabluri acolo si evident ca nu puteai sa lucrezi cu manusi… pentru ca nu poti sa pozezi cabluri pe un zid, cu manusi, ca nu ai suficient de multa precizie. A fost interesant… A fost o lectie… N-a fost o lectie dura, dar a a fost o lectie… Numai sa stai cu muncitorii in baraca si sa bei o sticla de vodca iti spune ceva despre maretia omului, sau abjectia lui si asta in 2-3 secunde, in acelasi timp.

R: Copilaria din casa bunicilor care sunt in Arges, ce poti sa-mi spui despre ea? Cum o vezi tu? Cum ti-o mai imaginezi?
L: Eu traiam acolo intr-o lume atemporala, ma duceam iarna in special. Bine, mergeam si vara si iarna, dar iarna era cu-adevarat frumos, fiindca locul era izolat si puneam lemne in foc, ascultam muzica din anii ’60-’70 – Beatles, Rolling Stones – si ascultam povestile bunicii, care imi zicea de vremurile bune, in care se duceau la baluri in vecinatate. Barbatii jucau pichet si femeile stateau de vorba… Imi povestea de vremurile de dinainte de razboi.[page]

R: A fost ceva in copilaria ta care nu ti-ai dori acum sa se repete sau experiente pe care nu ti le-ai dori pentru copiii tai?
L: Da, da, sunt foarte multe lucruri. Nu-mi doresc sa-si vada parintii despartiti, cum s-a intamplat cu mine, nu-mi doresc sa fie teribil de saraci, atat de saraci incat la o masa doar unul dintre cei care mananca avea dreptul la carne… Am trait asta ani si ani. Nu-mi doresc sa nu aiba bani sa se duca nicaieri, sa intre la un film sau sa-si cumpere un covrig – si asta am trait-o, nu-mi doresc sa nu gaseasca medicamente pentru parintii lor si sa alerge prin oras dupa ele aproape o zi intreaga – am trait si asta in vremea cand mama era bolnava de inima. In general, nu-mi doresc sa mai traiasca in Romania in care am trait eu – si spun Romania, nu spun sistemul comunist, pentru ca experienta pe care am trait-o noi nu era facuta din sistemul comunist, era o opera colectiva, adica fiecare suntem responsabili pentru felul in care am trait inainte de ’89, nu e vreunul nevinovat. Deci nu-mi doresc sa traiasca la fel ca atunci.

R: Dar in Romania de azi, ce le lipseste copiilor ca sa fie la fel ca cei din afara?
L: Nu le lipseste nimic, decat banii parintilor, ca sa zic asa. Ma ingrijoreaza si ma inspaimanta in acelasi timp faptul ca acum sunt zeci, sute de mii de copii care traiesc exact aceeasi copilarie pe care am trait-o eu, adica cu lipsuri, fara bani, fara haine, fara mancare, fara incaltari, fara caldura. Traiesc asta. Stiu asta. Stiu procesul. In fiecare zi dam stiri despre acesti copii.

R: Da, din pacate. Povesteai, vorbind de bunicii tai, ca ascultai muzica, Rolling Stones… Mai spune-mi ceva despre asta.
L: Aveam acsasa un casetofon rusesc – “Electronica 302”, care mergea foarte prost. “Ghiceam” muzica, nu o ascultam. Era un casetofon pe care mi l-am luat din facut poze. Visul meu a fost sa-mi iau un Phillips, era singurul brand care se importa in magazine, daca-ti aduci aminte. N-am putut, era 5 000 de lei ala.

R: Copiii tai, cam ce asculta?
L: Copiii mei asculta radioul Itsy Bitsy, mai asculta povesti la casetofon, stii, sunt discuri cu povesti, unele sunt chiar oribile, in care nu e suficient ca biata capra isi pierde doi copii, dar face din asta o tragedie, iar copiii mei chiar sunt marcati, ala micul, saracul, plange… Nu stiu cine inventase discurile astea atat de triste.

R: Bine, “Capra cu trei iezi “ a fost controversata, cel putin o parte din parinti nici nu mai citesc povestea asta. Si eu am fost speriata cand am auzit-o…
L: “Capra cu trei iezi” este “Evenimentul zilei” medieval. Stramosii nostri nu aveau in niciun fel posibilitatea sa se uite la stiri, sa vada un omor pe seara si-atunci “Capra cu trei iezi”, “Harap Alb”, “Motanul incaltat”, ma rog, asta e de nuanta frantuzeasca, au fost suficient de multe povesti cu violenta astfel incat nu cred ca ar mai trebui cineva acum sa ne mai condamne pe noi ca le dam la televizor, cata vreme ele stau linistite in cartile de povesti. Este atata sange in cartile de povesti ca, zau, nu gasesti la stiri, intr-un an, atata sange cat e-acolo.

R: Daca ar fi sa-ti faci un portret, o autocaracterizare a lui Lucian Mandruta din vremea copilariei, cum ar suna?
L: Nu stiu, cred ca eram un fricos, un fraier si un naiv. Suficient, nu? Calitati n-am putut sa gasesc pentru ca nu existau, crede-ma! Daca ar fi existat, as fi incercat sa le pun in valoare…

R: Stiu ca esti foarte prins cu televiziunea, cu firma pe care o conduci, cu ziarul. Nu mai scrii la ziar, parca?
L: Scriu dar la mai multe ziare.

R: In fine, esti un om foarte ocupat. Cum reusesti sa compensezi asta cu timpul acordat familiei si in mod special copiilor?
L: Pai, in ultima vreme sa stii ca am inceput sa renunt la intalniri de afaceri ca sa stau cu copiii. Nu stiu daca o sa ne putem permite sa ne platim casa, dar… o sa stam impreuna! Deci, nu reusesc sa compensez, incerc.

R: Si cat de mult reusesc ei sa te emotioneze pe tine?
L: A! Tare mult! Nu m-a emotionat nimeni cum ma emotioneaza copiii mei. Sunt uimit de ei, chiar sunt uluit sa vad, sa descopar instinctul asta patern. Nu e nimic, absolut nimic rational in sentimentele fata de copiii mei, imi dau seama, ma pot analiza. Stiu de exemplu ca Mihai este un ticalos, ca il bate tot timpul pe fratele lui. Totusi, il iubesc. Asta e!

R: Ai vreo urare pentru “Itsy Bitsy”?
L: O urare pentru radioul asta? Eu am nu o urare, ci o constatare foarte placuta. Ma bucur ca sunt oameni care au curajul sa caute o nisa in mass media. Toata lumea este obsedata in ziua de astazi sa adune audienta cu polonicul, cu excavatorul, cu ce vrei tu, cu cada de la baie, daca se poate. Asta inseamna sa cobori la numitorul comun, adica sa-ti structurezi mesajul astfel incat sa-l poata intelege toti si sa nu deranjeze pe nimeni. Or, un asfel de mesaj devine chiar plicticos la un moment dat. De-aia ma bucur ca apar nisele in mass media, pentru ca ele sunt cele care vor genera masaje puternice si spectaculoase. Nisa, chiar a unui radio de copii, e o chestie care va da, sunt sigur, pana la urma, un trend fresh in mass media.

R: Ce parere ai, crezi ca vei ajunge vreodata pe Zizilon, planeta lui Itsy si Bitsy?
L: Nu stiu, dar am fost pe muntele Torsintop, care este muntele imaginar al baiatului meu cel mare. El se afla langa muntele Torsitorezin sau Tonazin, numai stiu exact si e spectaculos; are si telescaun, si teleferic, e un munte simpatic. Despre galaxii, nu stiu… Avem un telescop cu care ne mai uitam din cand in cand la planeta Jupiter si nu am gasit pe-acolo nicio persoana de incredere cu care sa stam de vorba, deci suntem in stand-by cu universul.

R: Totusi, promiti ca o sa ne cauti si pe noi pe Zizilon?
L: Cand o sa ajung acolo, daca o sa opreasca OZN-ul ala caruia ii fac cu mana in fiecare seara, da.

R: Multumesc mult!


otter.ro
Ultimele articole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s