Începutul de an vine, de multe ori, cu un mic nod în stomac pentru părinți. Dorința de a face mai bine. Vinovăția că n-am făcut destul. Promisiunea tăcută că „anul ăsta o să fie altfel”. Și, între toate acestea, un copil care nu cere planuri mărețe, ci prezență.
Copiii nu intră în noul an cu obiective. Ei intră cu emoții. Cu entuziasm, cu frici, cu nevoia de a ști că adultul lor e acolo. Că pot veni cu tot ce sunt, fără să fie grăbiți sau corectați imediat.
Mulți părinți își propun să fie mai calmi. Mai răbdători. Mai disponibili. Dar adevărul e că nimeni nu e calm tot timpul. Și copilul nu are nevoie de un părinte zen, ci de unul real, care știe să se oprească și să repare când a fost prea mult.
Conectarea autentică nu arată ca în poze. Arată ca o conversație întreruptă de un plâns. Ca un joc început și neterminat. Ca un „stai puțin să respir” spus cu voce tremurată. Și e suficient.
Un obiectiv bun pentru anul acesta ar putea fi acesta: să ne vedem copiii, nu doar să-i gestionăm. Să observăm cum ne privesc când vorbim la telefon. Cum se luminează când ne așezăm lângă ei. Cum se închid când simt că nu e loc pentru emoțiile lor.
Nu e nevoie de timp mult. E nevoie de timp întreg. Cinci minute în care nu faci nimic altceva. Nu răspunzi. Nu corectezi. Doar ești. Pentru copil, asta înseamnă „contezi”.
Pentru copiii mici, iubirea se simte în joacă. În faptul că intri în lumea lor fără să o conduci. Că le lași imaginația să fie șeful pentru câteva minute. Pentru ei, asta e siguranță.
Pentru copiii mai mari, iubirea se simte în ascultare. În tăcerea ta care nu judecă. În absența soluțiilor rapide. În „spune-mi mai mult”, chiar dacă ești obosit.
Un început de an onest include și limite. Nu pentru a controla, ci pentru a proteja. Copiii au nevoie de adulți fermi și calzi în același timp. Limite care spun: „te văd” și „ești în siguranță”.
Poate cel mai greu obiectiv este să ne reglăm pe noi. Să ne observăm tonul. Corpul. Oboseala. Pentru că de multe ori nu copilul e „prea mult”, ci noi suntem deja goi.
Vor fi zile în care nu va ieși nimic din ce ne-am propus. Vom ridica vocea. Vom grăbi. Vom închide emoții. Și asta nu anulează tot. Contează ce facem după, cât de dispuși suntem să reparăm. „Îmi pare rău, am fost copleșit.” „Nu a fost vina ta.” „Hai să ne îmbrățișăm.” Așa se construiește siguranța, nu prin perfecțiune.
Un obicei mic, dar care schimbă atmosfera, este să ne bucurăm împreună, intenționat. O glumă, o gâdilare, o seară fără planuri. Bucuria nu trebuie programată, ci permisă.
