Trăim într-o lume în care provocările cu care se confruntă copiii și adolescenții par tot mai complexe: violența juvenilă, dependența de rețelele sociale, presiunea performantei scolare, consumul de substanțe, alcoolul, pornografia sau refugiul excesiv în jocurile video pot deveni amenințări reale pentru echilibrul lor emoțional și psihic. În acest context, întrebarea devine inevitabilă: ce fel de adulți pregătim pentru lumea de mâine? Responsabilitatea nu aparține doar școlii sau societății în general, ci începe în familie, în modul în care alegem să creștem și să înțelegem copiii. Privind lucrurile în ansamblu, educația copiilor de astăzi este, de fapt, o investiție profundă în sănătatea și echilibrul societății de mâine.
Alfie Kohn este una dintre cele mai influente voci contemporane din domeniul educației. Autorul celebrei cărti Mitul copilului răsfățat, cercetător și critic al sistemelor tradiționale bazate pe recompense și pedepse, Kohn a inspirat milioane de părinți și profesori să regândească modul în care se raportează la copii. Prin ideile sale despre empatie, cooperare și motivație intrinsecă, el propune o abordare mai umană și mai profundă a educației. Pentru prima dată, publicul din România va avea ocazia să îl asculte live la București pe scena Sălii Palatului, pe 10 mai a.c., în cadrul conferinței „Părinte conștient – copil împlinit”, un eveniment european revelator de constientizare personală si transformare relatională.
Evenimentul va fi moderat de Anca Mazilu, jurnalist și NeuroChange Trainer, care a avut ocazia de a avea un dialog cu Alfie Kohn, în așteptarea evenimentului din luna mai:
A.M.: O temă recurentă pentru multi părinti care trăiesc si multă confuzie in relatia cu proprii copii este lipsa de consecventă și concordanță între ceea ce spunem că ne dorim și ceea ce facem în realitate. Și asta mă duce cu gândul la o întrebare obsesivă care sperie absolut orice părinte de pe această planetă: „Dacă… nu sunt suficient de bun?” Stiu că nu există părinte perfect, dar… totuși. Totul începe cu această întrebare: „Sunt eu un părinte suficient de bun pentru copilul meu?” Ce înseamnă, de fapt, acest lucru?
Alfie Kohn: Există mai multe moduri de a privi această întrebare. În primul rând, care sunt criteriile pentru o creștere bună a copilului? Și, în al doilea rând, cum reacționez eu atunci când greșesc? Mă voi autocritica excesiv?
Să încep cu a doua întrebare. Să presupunem că suntem de acord asupra a ceea ce înseamnă un parenting excepțional — acel tip de educație care îi ajută cel mai probabil pe copii să devină adulți fericiți, echilibrați, etici și empatici. Cu toții vom eșua, la un moment dat. Iar acest lucru este valabil inclusiv pentru cei care scriu cărți despre creșterea copiilor.
Copiii mei știu cu ce mă ocup și știu asta de când erau mici. Nu există nimic mai stânjenitor decât să auzi propriul copil spunând, după ce tocmai i-ai adresat o replică: „Hm… mă întreb ce ar spune Alfie Kohn despre ceea ce tocmai ai spus.” Este amuzant. Cu alte cuvinte, nu sunt deasupra acestor lucruri. Nu am atins și nici nu voi atinge vreodată un nivel perfect de parenting. Cu toții ne pierdem uneori calmul. Cu toții ne lovim metaforic fruntea și spunem: „Ar fi trebuit să spun asta în loc de ce am spus”.
Este întotdeauna posibil să revenim asupra situației. Iar atunci când realizăm că am spus ceva care nu corespunde propriilor noastre standarde ca părinți, putem încerca să ne cerem scuze copiilor. Aceasta este o modalitate puternică de a le arăta că nu suntem perfecți, că nu încercăm să fim mereu „în control”. Le oferim astfel un model: putem admite greșelile fără să ne simțim distruși de vulnerabilitate și fără să le ascundem. Însă acest lucru este diferit de situația în care nici măcar nu conștientizăm că anumite lucruri pe care le spunem sau le facem îi pot răni pe copiii nostri. Și aici revenim la întrebarea fundamentală: ce înseamnă, de fapt, să fii un părinte bun? Ce urmărim, concret?
Există copii care par invidia vecinilor: sunt mereu politicoși, nu își pierd cumpătul, au rezultate excelente la școală și nu își pun părinții în situații stânjenitoare în fața rudelor. Însă unii dintre acești copii sunt profund nefericiți. Unii dintre ei joacă doar un rol. Rolul copilului “perfect”.
Pe de altă parte, există copii care ne testează răbdarea, care se opun, care spun lucruri pe care le considerăm rebele sau nepotrivite. Însă acești copii își dezvoltă autonomia și pot deveni persoane cu adevărat etice — nu doar indivizi care se supun autorității.
În linii mari, susțin o abordare bazată pe „a lucra împreună cu copilul”, nu pe „a face asupra copilului”. Explic în detaliu ce înseamnă acest lucru în cartea mea și voi face același lucru și în prezentarea mea.
A.M.: Este extraordinar, pentru că acum îmi amintiți de sistemul în care am crescut eu — și cred că întreaga mea generație din România a crescut astfel.
Vă dau un exemplu. Dacă luam nota maximă la școală — 10 și mergeam acasă spunând: „Uite, mamă, am luat 10”, nu primeam un „Bravo” sau felicitări.
Prima întrebare era: „Cine altcineva a mai luat 10?” sau “X cât a luat?” Exista si o competitie între părinti nu doar între elevi. Așadar, dacă mai erau încă doi sau trei colegi care luau 10, era o zi bună, era cumva o realizare. Dar dacă erau mulți elevi care luau 10 în clasă, nota mea nu mai însemna nimic. Era doar o modalitate de a mă integra. Era minimul necesar pentru a aparține. Întrebarea mea este: pornind de la acest exemplu și de la tot ce ați spus mai devreme, cum transformă această atitudine un copil în adultul de mai târziu și, la rândul lui, într-un viitor părinte? Ce face ea în structura interioară a copilului?
Alfie Kohn: În ceea ce ați descris există mai multe aspecte problematice. Și nu aș vrea să o critic exclusiv pe mama dumneavoastră, pentru că și ea, la rândul ei, a învățat acest mod de a gândi de la alții și din întregul sistem școlar.
Lucrez și cu profesori și educatori tocmai pentru a reflecta asupra structurilor și practicilor educaționale problematice, nu doar asupra atitudinilor individuale ale părinților sau cadrelor didactice. Permiteți-mi să încep de aici. Voi încerca să ofer o imagine de ansamblu, iar apoi putem dezvolta ideile care considerați că sunt de interes special pentru publicul dumneavoastră.
În primul rând, nu mă interesează cât de motivați sunt copiii să meargă la școală sau să facă orice altceva. Mă interesează cum sunt motivați. Psihologii ne arată că există tipuri diferite de motivație, iar tipul contează mai mult decât intensitatea.
Se face distincția între motivația intrinsecă — atunci când faci ceva pentru că îl consideri valoros sau satisfăcător în sine, de exemplu pentru că îți place să citești — și motivația extrinsecă — atunci când faci ceva pentru a obține o recompensă sau pentru a evita o pedeapsă.
La școală, recompensa poate fi obținerea unei note maxime. Poate fi calificativul.
Cercetările psihologice arată că stimulentele extrinseci, precum notele, nu sunt doar dăunătoare, ci subminează motivația intrinsecă pe care ne dorim cu toții să o dezvoltăm la copii. De fiecare dată când copiii învață pentru a obține un 10, curiozitatea și dorința lor autentică de a înțelege lumea se diminuează puțin câte puțin.
Cele mai bune școli oferă feedback calitativ despre procesul de învățare și despre cum acesta poate deveni mai eficient, dar nu reduc niciodată copilul — sau munca lui — la un număr sau la un calificativ.
În esență, mesajul lui Alfie Kohn ne invită să regândim profund felul în care privim educația și relația cu copiii noștri. Adolescenții de astăzi nu au nevoie de mai mult control, ci de mai multă înțelegere, respect și dialog autentic. Felul în care alegem să îi ghidăm acum va modela nu doar viitorul lor, ci și echilibrul societății de mâine. Iar schimbarea începe, întotdeauna, cu noi.
Biletele la conferinta sustinuta de Alfie Kohn pot fi achiziționate pe stiucinesunt.ro, eventim.ro, iabilet.ro și salapalatului.ro.
