O zi din viata unui asistent social

Am ales sa urmez asistenta sociala mai mult din curiozitate, mi se parea ca suna « exotic » cand am dat la facultate. Nu prea auzisem pina atunci de asa ceva… Dar apoi m-am indragostit la prima vedere si iremediabil. Daca ar fi sa iau viata de la capat, tot asta as face.
Ca sa intelegeti mai bine, va voi povesti cum este o zi din viata unui asistent social. Ziua de ieri, de exemplu. Cred ca nu veti ramane indiferenti…
Dimineata, la prima ora, am luat o fetita… sa-i spunem Antonia, din Centrul de Plasament de Urgenta si am adus-o intr-o casa de tip familial de la Centrul pentru copii cu handicap, unde lucrez eu. Ajunsese acolo deoarece mama ei – si a inca trei frati – parasise domiciliul si a fost declarata disparuta. Antonia a ramas in grija bunicului matern care sufera de oligofrenie. Intr -o singura camera locuiau sapte persoane si erau sobolani peste tot, asa mizerie crunta era… Cind a fost luata de aici, Antonia avea 3 ani, vreo 8 kg si nu umbla in picioare!!! Nu vorbea si nu facea nimic… Statea pur si simplu toata ziua…
Dupa ce am lasat-o pe Antonia la casuta, am luat-o pe Nicoleta, pe care am externat-o in aceeasi zi…
Ca sa profitam de faptul ca eram cu masina si locatiile erau in aceeasi zona, de la alta casa de tip familial luam o alta beneficiara, sa-i spunem Crina, pe care o ducem la un centru medico-social pentru internare. Crina are cancer… Nici ea nu vorbeste… zimbeste intr-una… Din cind in cind mai arata cu degetul spre git, unde a avut o operatie deja. Probabil ca o doare, nu stim sigur… Chiar daca nu se simte bine deloc si vomita pe drum, nu uita sa zimbeasca de fiecare data cind te uiti la ea…
Cind am lasat-o in salonul de spital, mi s-a strins inima… I-am cumparat din banii mei fructe, suc si prajitura… Imi face vesela din mina cind imi iau ramas bun si aproba din cap cind ii spun sa fie cuminte si sa se faca bine repede…
Apoi fug la masina inainte de a izbucni in plins… Pentru ca nu sunt sigura ca am sa o mai revad…

Cum ziceam, in masina ma asteapta Nicoleta. Ea are 20 de ani si acum o transferam la un centru pentru adulti, unde se afla si mama ei. Nicoleta vorbeste foarte bine, stie clar ce i se intimpla… Chiar de aceea intreaba mereu: « Venim deseara inapoi la casuta, asa-i? O vedem pe mami si apoi venim la casuta? »
Ii spun cit pot de clar ca NU se mai intoarce, ci de acum va locui cu mama ei… Dar ca ne vom vizita si mai pastram legatura… Pare ca nu vrea sa auda ce-i spun.
Cind ajungem, ducem bagajele, admiram camera si mama ei e bucuroasa sa o primeasca. Totusi, cind ma pregatesc de plecare, nu mai vrea sa-mi dea drumul si incepe sa plinga… Devine autoagresiva, asa cum face de fiecare data cind e pusa in fata unei schimbari pe care nu o intelege, cind e stresata sau cind nu-i convine ceva, pur si simplu…
Plec si de aici cu inima strinsa… e prima externare a unui « copil » pe care o fac…
Cind i-am cunoscut, acum trei ani, aveam impresia ca au sa ramina toti, mereu aici, ca nu au sa mai creasca si au sa plece… 
Ufff… eram obosita psihic…
 
Inapoi la birou, insa, ca acum urmeaza o gramada de acte de completat: fisa de inchidere a cazului, fisa de deschidere a cazului, fisa de evaluare initiala, raport privind admiterea in Centru, plan individualizat de protectie, program de interventie specializat pentru sanatatea copilului, program de interventie specializat pentru mentinerea si dezvoltarea relatiilor cu parintii, familia largita, comunitatea si alte persoane importante pentru copil, etc.
Apoi, intr-o zi cind o sa am masina, o sa merg sa fac ancheta sociala.


otter.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s