Margareta Paslaru: Libertatea nu se invata

Inainte de zanele din ziua de azi, Margareta Paslaru ne-a adus pe marile ecrane Zana originala. Legenda muzicii si a filmelor romanesti, Margareta Paslaru, ne-a fermecat la Radio Itsy Bitsy, atat prin prezenta sa eleganta ca intotdeauna, cat si cu energia si proiectele sale destinate copiilor.

Cine nu isi aminteste de rolurile sale din filmele „Veronica”? Cine nu a fredonat vreodata macar un cantec de dragoste de-ale ei?

Cand a aparut pe holurile radioului, am scos un tipat scurt de uimire, combinata cu fericire. Era ea! Aceiasi ochi mari, iscoditori, aceeasi prestanta. Mi-a luat ceva timp pana sa ma adun si sa pot incepe interviul.

Oana Anghel: Vreau sa incep prin a va spune ca, pentru noi, cei care am crescut cu filmele si muzica dumneavoastra, sunteti o eroina.

Margareta Paslaru: Ma bucur nespus daca am putut sa inspir pe altii.

O.A.: De aceea, as vrea sa va intreb, care credeti ca sunt eroii culturali ai copiilor de astazi? De ce au nevoie de un astfel de model?

M.P.: Nu as folosi cuvantul „erou” pentru ca, in povesti, eroul este cel care reprezinta binele. Daca vreti sa o luati sub acest aspect al povestilor, in care binele invinge raul, modele exista. Totul este sa ajunga la copii.

De pilda, filmul „Veronica”, ce starneste si astazi interesul altor generatii, prezinta exact aceasta idee, de generozitate – sa nu fii egoist, sa nu faci lucrurile doar pentru tine.

Toate aceste aspecte de educatie sanatoasa vor continua sa modeleze alti tineri, daca stim ce sa le prezentam.

Daca, in familie, copiii isi vad parintii violenti, este un lucru tragic. Daca este foarte mic, nu se poate exprima, dar ii raman aceste lucruri undeva, intiparite in minte. Apoi, ajung si ei sa imite comportamentele parintilor. Am auzit despre astfel de cazuri. Asa se perpetueaza violenta – care incepe in special cu violenta verbala.

Eu am inclus toate aceste aspecte, intr-un mod prescurtat, intr-o compozitie numita „Libertatea nu se invata”. Ar trebui sa tindem catre aceasta idee nobila de libertate a spiritului. Sa nu uitam ca actiunile noastre reflecta un fel de a fi.

O.A.: Cum sunt copiii influentati de muzica, filmele, jocurile din prezent? Ma gandeam sa ne povestiti despre cum este afectat Luca, nepotelul dumneavoastra.

M.P.: Si eu si fiica mea avem grija sa nu fie expus atat de timpuriu la imagini necorespunzatoare. De exemplu, la ei in casa, nu merge televizorul in timp ce copilul este treaz; tocmai ca sa nu asiste la astfel de programe. Chiar si in stirile zilnice sunt imagini dure – cum cineva a omorat pe cineva, cineva a batut, cineva a furat, cineva a facut accident si tot asa mai departe.

Eu cred ca toate acestea sunt toxice pentru copiii aflati la o varsta frageda. Pentru ca li se intipareste undeva in minte si are efecte negative in viitor.

Si apoi, mai este ceva. Daca facem un mic istoric al jucariilor – aici este un punct pe care vreau sa il ating si sa il discut – cu sute de ani in urma, baieteii, in special, luau crengi de copaci pentru a se lupta. Era instinctiva aceasta „joaca”. Apoi, au aparut jucarii in forma de sabie. Si, tot asa, din joaca, se luptau, unul dintre el se prefacea ca este lovit, rapus. Dupa aceea, au aparut pistoalele cu apa.

Parintii spun ca este o joaca inofensiva, dar nu isi dau seama ca gestul este vicios si se perpetueaza – gestul de a intinde mana si de a trage in cineva. Nu conteaza ca tragi cu apa. Armele acestea, chiar si cele de jucarie, sunt daunatoare pentru ca ii fac pe copii imuni la violenta.

Si in filme a fost abordata aceasta problema: copilul vede un pistol ce seamana cu jucaria lui si „Poc! Poc!”, a impuscat pe cineva.

As vrea sa fac un apel catre magazinele de jucarii. Daca am putea sa lansam o campanie de acest fel, impotriva violentei chiar si in joaca (asa se sadeste ideea de violenta).

O.A.: Atunci, cum ii putem incuraja pe copii sa descopere valori sanatoase?

M.P.: Prin parinti – este datoria parintilor. Aici, este valabila acea exprimare: „esti ceea ce mananci”. La fel, esti ceea ce citesti, esti ceea ce vizionezi si asa mai departe.

Deci, este foarte important cu ce ii hranim pe copii, din punct de vedere spiritual.

Acea idee care se vehiculeaza, „cei sapte ani de acasa” (acum, de fapt, vor fi sase pentru ca micutii sunt dati mai devreme la scoala), este cruciala; nu pot sa spun in cuvinte cat de important este. Tot ce invata copiii acasa, pana atunci, poate fi aplicat mai tarziu – invata sa se apere, invata sa se comporte, invata sa spuna „Multumesc”, invata un vocabular de baza. Astfel, cand se duc la gradinita, deja au niste notiuni elementare de eticheta, de politete: „Buna ziua”, „La revedere”, „Va rog”, „Pardon”, „Ma scuzati”.

Disciplina tot acasa se invata. Atat lucrurile bune, cat si cele mai putin bune tot acasa se invata. Acelasi lucru este valabil si cu respectul fata de profesor. Pentru ca, daca nu stabilim aceste lucruri inca din clasele primare, dupa aceea, influenta „junglei” [n.a.: razand] e mai puternica. Asa ca, ar trebui sa existe o baza care sa porneasca de acasa

O.A.: Dupa timpul petrecut in Statele Unite, ce lucruri bune credeti ca s-ar putea aduce la noi, in Romania, pentru educatia copiilor?

M.P.: Eu am lucrat mult cu tinerii, in Statele Unite. Este un proiect de care sunt foarte foarte mandra: am readus Ziua Internationala a Copilului, dupa 76 de ani, la San Francisco. Ideea a venit din China – este o poveste lunga, ce ramane de spus altadata. Initiativa a venit intr-o incercare de stopare a exploatarii copiilor prin munca. Asa ca, prin acest program, oamenii protestau impotriva activitatii de „child labour”.

Si am avut o mare reusita atunci: m-am dus si l-am filmat chiar pe Willie Brown, care era pe atunci primarul orasului San Francisco.

Si, alaturi de copii, am creat orase surori, intre Summit, New Jersey (orasul in care am locuit) si San Francisco. Si cum am facut acest schimb? Prin arta – prin desene si prin muzica. Acest lucru a durat ani si ani de zile, cu succes. Cu acest prilej, am interactionat cu acesti copii – filmam actiunile lor, mergeam la orele lor de desen. Am avut expozitii anuale cu 250 de lucrari din toata lumea!

Sa vedeti ce fel de programe au tinerii acolo! Am avut ocazia si placerea de a le filma, cand produceam emisiunea „Human Mosaics”.

De exemplu, pentru a-i educa pe copii, ce credeti ca faceau? Ii trimiteau cu pungi, cu manusi, foarte bine protejati, sa stranga gunoaiele aruncate de altii. Era extraordinar!

Erau foarte dezgustati de deseurile pe care le gaseau peste tot. Invatau vazand cu proprii ochi. Degeaba le-ar fi zis parintii „Vezi ca nu ai aruncat hartia la cos. A cazut pe jos”, ca asa nu le pasa. Dar, in clipa in care ei, cu mainile lor, erau nevoiti sa stearga mizeria altora si sa umple pungi si pungi si pungi cu aceste deseuri aruncate in paduri, in lacuri, pe malurile raurilor, atunci invatau cat de important este sa pastrezi curatenia. Numai asa, un copil sau un adolescent constientizeaza cat de grav este sa poluezi mediul inconjurator. Dupa ce treceau prin acest soc vizual, cand vedeau pe cineva ca nu isi arunca gunoiul la cos, ii reprosau acest lucru imediat.

O.A.: Am vazut ca ati initiat o multime de proiecte pentru sustinerea tinerilor. Ce alte planuri aveti pentru copii?

M.P.: Proiectele cu tinerii nu au sfarsit pentru mine. De exemplu, eu am o rubrica saptamanala, la Radio Romania Cultural, numita „Margareta Paslaru prezinta pe…”, ce implineste anul acesta patru ani. Aici, aduc tineri pe carte i-am remarcat, din mai toate domeniile muzicale: jazz, folclor, clasica, opera, folk, rock. O seama de tineri din Romania sunt foarte talentati, iau premii peste hotare si lumea nu ii stie aici. Asa ca am socotit ca este de datoria mea sa le mai deschid o fereastra.

Este un aspect care ma ingrijoreaza, din punct de vedere muzical. Va rog sa ma credeti ca nu este o critica, dar sunt ingrijorata ca toate aceste emisiuni de descoperire a talentelor muzicale promoveaza mimetismul. Acest mimetism este periculos. Una este sa ne „jucam” de-a imitatia – cine imita mai bine ia premiu. E doar o joaca. Dar, sa se produca sezon dupa sezon, nu mi se pare normal. Si, de fapt, acesti tineri talentati nu au sansa de a fi cunoscuti. Eu vreau sa stiu cum canta el sau ea cu adevarat, nu cum imita, chiar daca are voce buna.

Voci bune sunt nenumarate. Timbrul vocal este cel care conteaza, cel care ramane, cel care este remarcat. Asta se intampla si in cazul actorilor. Imi amintesc cum am crescut cu teatrul radiofonic si auzeam actori precum Birlic, Giugaru, Beligan, Vraca. Ii recunosteam imediat dupa timbrul vocal.

Acelasi lucru se intampla si cu interpretii de muzica pop. Ori, daca acesti tineri sunt nevoiti sa imite, cum isi vor dezvolta propria personalitate?

O.A.: Inca va mai vad oamenii ca pe Zana cea buna? Cum va simtiti cand se intampla acest lucru?

M.P.: Mai mult ma vad ca pe Educatoarea din „Veronica”. In ultimii ani, Educatoarea a prins mai mult. Si chiar va spun ca, de obicei, cand am sesiuni de autografe pentru discurile noi pe care le lansez, vin parintii si isi imping copiii sa cante „De ce? De ce? De ce?”. Si, desi eu ii rog sa nu isi forteze copilul pentru ca e timid si nu vrea sa faca asta, ei vor sa ma convinga.

Este nostim cum s-a schimbat perceptia. Aceasta melodie este acum mai mentionata decat valsul duios al Zanei – „Veronico, Veronico/ Fata buna si cuminte” [n.a.: cantand]. S-a schimbat ritmul vietii. Atunci, si oamenii au ales ceva mai ritmat.

In filmele „Veronica” am avut trei roluri – Zana, Educatoarea si Regina Furnicilor. Pentru mine, acest lucru a fost o incercare deosebita, pentru care ii multumesc doamnei Elisabeta Bostan. Mi-a solicitat o varietate de exprimari – a trebuit mereu sa creez personajul un pic altfel.

Cand era mica, Mariuca [n.a.: fata Margaretei Paslaru] venea la mine si imi facea observatie ca, in Calitate de Regina Furnicilor, dupa cum este si fabula dupa La Fontaine, l-am dat afara, in frig, pe Greieras. Era atat de suparata [n.a.: razand]! Si incercam sa ii explic ca e doar un rol.

In cartea pe care am lansat-o, „Eu si Timpul”, descriu un moment cu Mariuca, pe cand era micuta si vazuse filmul si era convinsa ca Zana vede tot. Ii spuneam sa fie cuminte si ca Zana afla daca nu a mancat si vede daca nu a dormit. Si, cum nu ma credea in totalitate, a vrut sa ma incerce. M-a rugat sa ma intorc pentru a vedea daca stiu ce face, in timp ce stau cu spatele la ea. Doar ca eu puteam sa o vad printr-un geam. Si, fie ca sarea, ca scotea limba, eu ii spuneam ce facea. A ramas atat de uimita ca Zana vede tot!

O.A.: Cata inocenta! Cred ca filmele Elisabetei Bostan au adus numeroase beneficii in vietile oamenilor.

M.P.: Absolut! Sunt filme de familie, nu doar pentru copii. Si parintii au de invatat – sa nu cedeze mereu, sa se joace, dar sa stie si cand sa treaca la lucruri serioase.

O.A.: Ce planuri de viitor aveti?

M.P.: Numeroase si pentru toate varstele. In primul rand, voi continua rubrica „Margareta Paslaru prezinta pe…”si chiar voi sarbatori pe calea undelor aniversarea a patru ani a emisiunii.

Dupa aceea, la spitalul Grigore Alexandrescu, sper sa mi se indeplineasca alt vis – acela de a inregistra si difuza povesti copiilor. Uneori, citesc aceste povesti de la pat la pat. Toti cei care lucram la acest proiect vrem sa facem o instalatie la sectiunea celor arsi mai intai. Acolo stau cel mai mult copiii pentru ca au operatii dificile.

Acesta este un proiect la care, de ani si ani de zile, ma straduiesc sa gasesc fondurile necesare. Este foarte important sa il finalizez. De ce au copiii nevoie de acest lucru? Pentru ca seara, dupa cina, dupa ce medicii vin la control si asistentele au plecat, copiii raman singuri, cu gandurile lor, speriati de ce se va intampla a doua zi – inca o injectie sau o alta operatie. Si exact in acel moment, inainte de culcare, copiii au nevoie sa adoarma cu un zambet, cu un gand bun, ascultand povesti.

Este un proiect de care am sa va anunt in clipa in care il demaram cu adevarat. Deja am inregistrat povesti la care am facut toate vocile. Este un proiect pilot si, odata ce merge bine, il vom raspandi in tot spitalul Grigore Alexandrescu si, speram noi, in alte spitale din tara. Este foarte important ca micutii sa adoarma cu un gand bun.

Mai este un proiect de viitor, pe care vreau sa il discut doar pe scurt, pentru a ramane o surpriza. Este o campanie alaturi de voi, echipa Itsy Bitsy, prin care vrem sa prevenim aceste aspecte rasiale. Eu cred ca trebuie sa avem o deschidere fata de cei din jurul nostru, iar culoarea pielii nu conteaza. Conteaza actiunea omului, felul in care vorbeste, in care se exprima, intentiile bune. Nu trebuie sa excludem oamenii dupa felul in care arata.

Pentru mine este o durere mare sa observ ca aceste tendinte rasiale exista. Ele instiga la ura si trebuie prevenite.

O.A.: Aveti o perseverenta de invidiat!

M.P.: Cand sunt pasionata, acesta este motorul meu. Si, cum am spus, aproape toate proiectele mele sunt fie prin muzica, fie printr-o forma de arta.

 

Margareta Paslaru are o cariera de peste 50 de ani pe scena romaneasca. Repertoriul sau nu inceteaza sa ne uimeasca – zeci de premii castigate, sute de melodii ce au bucurat atatea generatii de ascultatori si, bineinteles, filmele „Veronica”, ce ne-au marcat atat in copilarie, cat si la maturitate. Recent, Margareta Paslaru a lansat cartea biografica „Eu si Timpul” si albumul „Margareta 70”, ale carui drepturi de autor le-a cedat „Bancii de Alimente” de la Crucea Rosie.

Autor: Oana Anghel – Redactor Radio Itsy Bitsy


1 gând despre “Margareta Paslaru: Libertatea nu se invata”

  1. Felicitari ptr cuprinzatorul interviu! Si eu am scos un tipat mic de bucurie cand am vazut articolul dvs. Dar cu cine era! Cu marea Doamna a Muzicii Romanesti. neobosita, inspirata, sincera si calda in simtiri. Ne transmite numai lucruri bune. Si eu as dori sa fac voluntariat. Desi ma gandesc de mai multi ani la asta, acum cand sunt la pensie de cateva luni, cu mare drag mi-as umple timpul cu ceva placut si folositor. Nu stiu cui sa ma adresez, de unde sa incep, incotro sa fac primul pas.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s