Da drumul fraielor!

Parintii tind sa isi controleze excesiv copiii, sa isi impuna valorile si sa ii oblige sa respecte anumite norme. Chiar si tu faci acest lucru. Iata un sfat: Alege-ti bataliile!

 

De ce sa ne frustram copiii cu reguli, interdictii si obligatii? Mai tarziu, noi vom suferi, iar ei vor avea resentimente fata de parintii lor.

Urania Cremene, trainer calificat in metoda americana Parent’s Toolshop, ne ofera alternative la controlul parental. Vei gasi mai multe informatii despre atelierele sale pe site-ul proiectului Parent’s Masterclass.

A.T.: Cred ca aceasta tema – controlul parintilor – merge mana in mana cu lipsa de stima de sine a copiilor nostri. Pentru ca parintii romani fac, in general, acest lucru; au o adevarata placere pentru a-i controla excesiv pe cei mici.

Copilului ii scade stima de sine atunci cand mama, tata il suna tot timpul: „te iau eu de unde esti”, „nu ai voie…” etc. Vorbesc acum de copiii mai mari, care chiar resimt controlul parental.

Care sunt cauzele controlului parental?

U.C.: Felul in care suntem construiti.

Pe masura ce anii au trecut, lumea s-a industrializat si noi am devenit robotei, controlul asupra propriilor noastre existente a scazut; in ultimele decenii, cu fiecare an, din ce in ce mai mult. Ceea ce inseamna ca, de cand ne nastem si foarte mult dupa aceea, tot ceea ce ni se intampla este deja trasat. Avem foarte putine alegeri de facut, cu privire la ceea ce suntem si ceea ce facem.

Daca stam bine sa ne gandim la propriile noastre existente, putem sa alegem ce mancam (dar intr-o mica masura pentru ca, daca aleg sa mananc un ardei, nu stiu ce anume se afla in el sau cum a fost crescut; stiu doar ca este ardei versus carne sau ciocolata), putem alege cu cine sa ne casatorim, daca sa fumam sau nu, sa facem sport, putem alege prietenii si cam atat. Nu putem schimba lucruri care ne deranjeaza in mod evident.

Si, din pacate, o mare parte din efortul nostru (ma gandesc la stresul general si ganduri) se duce inspre lucrurile pe care nu le putem controla, nu inspre cele pe care le putem controla si care ne ajuta sa devenim mai buni sau care ne fac viata mai frumoasa.

Plecand de la felul in care noi suntem construiti (si in stresul zilnic in care traim), transmitem asta mai departe copiilor nostri. Nu este deloc o intamplare ca din ce in ce mai multi dintre ei sunt crizati.

De ce? Pentru ca si ei, la randul lor, ghici ce isi doresc? Control! Si nu il au. Pentru ca, de dimineata pana seara, aud numai: „pune-ti asta pe tine”, „fa aia”, „nu tipa”, „nu alerga”, „mananca tot” si tot asa. Asa comunica parintii cu cei mici.

Iar copiii, pe masura ce cresc, au din ce in ce mai multa nevoie de independenta;              adica, de a simti ca sunt pe propriile lor picioare, ca pot face alegeri, ca pot lua decizii si ca cineva pe lumea asta este interesat de propriile lor pareri.

Atunci, ce putem face, in primul rand, este sa gandim ce ni se intampla noua atunci cand controlul este aplicat asupra noastra. Pentru ca, una peste alta, exista patru motive pentru care oamenii sunt nefericiti.

Cineva, prin toate mijloacele (inclusiv prin santaj emotional), te obliga sau te forteaza sa faci ceva ce tu nu vrei sa faci. Si, logic, asta te frustreaza.

La randul tau, un al doilea motiv, tu iti doresti ca altcineva sa faca ceea ce celalalt nu vrea sa faca. Si, pentru ca celalalt nu vrea sa faca ce vrei tu, asta te frustreaza foarte tare.

Al treilea motiv: doi oameni, impreuna, isi propun sa faca lucruri pe care, de fapt, niciunul dintre ei nu vrea sa le faca si asta ii frustreaza pe amandoi.

Si ultimul este ca noi insine ne fortam sa facem lucruri pe care, de fapt, nu ni le dorim cu adevarat si asta ne frustreaza foarte tare.

Iata cum, cele patru motive care ne fac nefericiti tin de granita controlului, de felul in care suntem fortati sau ii fortam pe altii sa faca lucruri pe care, de fapt, nu vor sa le faca.

[page]A.T.: Faptul ca noi, oamenii, devenim niste obsedati ai controlului, tine de faptul ca nu am participat la lectia iubirii si a acceptarii.

U.C.: In primele cinci minute, la deschiderea atelierului, le spun parintilor (si de la jumatate dintre ei primesc priviri consternate): „Ca sa puteti sta in aceasta sala doua ore si sa primiti ceea ce eu am a va oferi, e musai sa fim de acord cu urmatorul lucru: copiii nu ne apartin.”

In momentul in care intelegi ca nu iti apartine, copilul sau oricine altcineva, intelegi ca libertatea de decizie a celui de langa tine este a lui. Tu doar vii si ghidezi, doar vii si asezi acele alegeri intr-un cadru care sa fie sanatos pentru acel copil si pentru cei din jur, atata tot.

A.T.: Se revolta parintii in clipa in care le spui ca nu le apartin copiii?

U.C.: Un singur tata s-a revoltat si, timp de 10 minute am avut o discutie cu el si a ales sa plece – am considerat ca este mai bine asa.

A.T.: Nu ne face bine acest control. Atunci cand incerci sa iti controlezi copiii, te alegi cu o multime de frustrari pentru ca sunt niste fiinte independente, care nu ne apartin si care iau alte decizii decat cele pe care am vrea noi sa le ia. Nu intotdeauna – uneori coincid deciziile.

Deci, daca am elimina acest prim factor de stres, am rasufla mai usurati si ne-am putea ocupa de noi insine/insene si sa ii lasam pe ei in pace.

Ce altceva mai e un motor de control?

U.C.: Acesta este singurul. Doar ca, avem nevoie de un cadru. Pentru ca, ce s-a intamplat cu parintii nostri – pana in anii 60, cand a inceput o revolutie a libertatii – este ca…

A.T.: (n.a.: razand) Revolutia a inceput la altii, nu la noi.

U.C.: A fost si la noi, mai timid. Oricum, pana atunci, majoritatea copiilor au fost crescuti extrem de autocrat. Parintii nostri si chiar multi dintre noi am fost crescuti asa.

Si, de prin anii ’70-’80, odata cu teoriile motivationale si cu resursele umane, cu psihologia si tot ce s-a scris in zona de parenting, li s-a spus parintilor: „nu va mai bateti copiii” – prima si cea mai ingrozitoare forma de control pe care o poti aplica asupra copilului tau; sa il constrangi sa faca ceva prin violenta fizica este cel mai crunt.

Multi dintre parinti au inteles acest mesaj – nu isi mai bateau copiii. Dar cu ce sa inlocuiasca bataia? Acesti parinti au fost lasati fara instrumente. Pentru ca nici a-ti lasa copilul sa faca ce isi doreste nu este o solutie – acesta este rasfatul.

Pentru majoritatea parintilor, relatia cu cei mici a devenit un element de supravietuire zilnica. Nu se gandesc pe termen lung, se gandesc cum sa isi rezolve problema acum. Atunci, aplica acest control pentru ca se grabesc sa faca urmatorul lucru: „Imbraca-te mai repede pentru ca in 5 minute trebuie sa plecam!”

Mai tarziu, se vor intreba de ce copiii lor, ajunsi la adolescenta, au luat-o razna. Dar este doar rezultatul unor ani de zile de control excesiv aplicat asupra lui. Si, atentie! Asta nu inseamna ca l-ai batut sau ca ai tipat la el. Controlul poate imbraca niste forme foarte elegante: „Te rog sa iti mananci salata” – este o rugaminte diplomata, dar eu nu i-am dat nicio optiune, nu l-am intrebat ce parere are.

Acesta este felul in care eu le propun parintilor sa comunice cu cei mici: „In seara asta, mancam ceva sanatos. Ce iti alegi intre salata si supa?”

Iata cum copilului nu i se mai impune ceva, dar are un cadru – mancarea sanatoasa. I-am creat o limita. Nu l-am lasat sa aleaga ce vrea el sa manance, dar i-am lasat optiunea de a alege. Tot pe exemplul cu masa, daca fac asta constant, daca il mai si intreb ce parere are despre ce mancam saptamana viitoare si daca il implic in ceea ce gatesc, lucrurile incep sa se desfasoare diferit. Invata sa gandeasca, sa aleaga, sa ia decizii. Impartim controlul.

A.T.: Il pacalim putin (n.a.: razand), asta a fost senzatia mea. Ce ar mai fi de spus pe acest subiect?

U.C.: A le cere parerea tot timpul este o alta idee foarte buna.

Un exemplu bun ar fi mama care spune: „Eu si tatal tau ne-am gandit sa schimbam canapeaua din sufragerie. Tu cum crezi ca ar trebui sa arate aceasta canapea? Ce culoare ar trebui sa aiba?”

Atentie mare! Chiar trebuie sa tinem cont, intr-o oarecare masura, de parerile copilului. Pentru ca, daca noi deja am hotarat cum sa fie canapeaua si il intreb fara rost, e frustrant pentru toata lumea.

Pot sa il intreb pe copil despre lucrurile pe care i le cumpar, in loc sa il pun in fata faptului implinit. Il pot implica in tot procesul acesta. Iar daca el vrea un perete verde cu buline albastre, de ce nu? Este camera lui si sunt bulinele lui albastre.

A.T.: Dar, pana la urma, eu cred ca ar trebui cumva sa ma conving ca isi doreste intr-adevar camera aceea cu perete verde si buline albastre si ca nu a fost doar un moment de inspiratie exagerata.

U.C.: Sigur ca da. Ce vreau sa spun este ca, multi dintre noi, privim lucrurile la modul de „nu asa se face”. Si, una peste alta, de fiecare data, ne putem intreba: „De ce vreau ca micutul meu sa faca asta? De ce este important pentru mine?”

Unele zone in care parintii se izbesc de refuzul din partea copiilor sunt exact acelea pe care copiii le pot controla (pentru ca nu au ce altceva). Iar refuzurile apar exact in acele zone. Le gasim impreuna pentru ca sunt evidente: mancarea, somnul, imbracatul, temele, baia.

Atunci, intreb: daca singura limita sau restrictie pe care eu o am la imbracat este vremea de afara (si asta mi se pare ca este suficient), de ce nu te poti imbraca asa cum vrei? Ce conteaza daca pantalonul nu se asorteaza cu bluza?

De multe ori, parintii se enerveaza pe un detaliu de acest gen. Aici, eu le propun parintilor sa se opreasca si sa le dea copiilor optiuni, in conformitate cu un cadru impus.

sursa foto: FreeDigitalPhotos.net


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s