Copilul – proprietatea parintilor?

Copilul nu este proprietatea parintelui, el isi apartine lui insusi. Totusi, drumul e destul de lung de la a raspunde ferm “Nu, copilul nu este proprietatea mea” si pana la a te comporta de maniera aceasta, respectiv sa-i cultivi autonomia si independenta.

Adriana Titieni: De ce tindem sa-i consideram pe copii proprietatea noastra?

Mirela Horumba: De multe ori facem aceasta confuzie, cel putin la nivel verbal, spunand “masina mea, casa mea, copilul meu”. Iar unii parinti, din pacate, cred ca daca e copilul lor, atunci pot face orice cu el, ei stiu mereu tot ce e mai bine pentru copiii lor. Dar poate a venit timpul sa ne dam seama ca, desi putem avea drept de proprietate asupra masinii sau asupra casei, nu avem niciun drept de proprietate asupra copiilor nostri, niciun drept de posesiune.

Adriana Titieni: De unde a aparut oare aceasta conceptie – copilul care imi apartine si parintele care ia decizii in numele copilului?

Mirela Horumba: Eu cred ca se face o usoara confuzie undeva, pornind de la faptul ca prin intermediul nostru copilul vine pe lume. Astfel, datorita faptului ca il purtam pe copil in pantec 9 luni, ca il aducem pe lume cu destul efort, ne putem gandi ca odata ce copilul apare in familia noastra, automat este “al nostru”. De aici, putem gandi, in mod eronat, ca avem niste drepturi apriori asupra copilului, la fel cum avem asupra celorlalte lucruri pe care le detinem. Din contra, eu cred ca ai nostri copii sunt niste “profesori” pe care ii primim tocmai ca sa redescoperim in noi anumite aspecte pe care le-am uitat pe parcursul vietii.

Adriana Titieni: Multi dintre noi am primit de la parintii nostri mesajul ca suntem proprietatea lor, ca le apartinem. Un exemplu in acest sens ar fi conflictele pe care multi le-am avut cu parintii cand venea vorba de examenul la liceu sau la facultate, cand parintii considerau ca stiu ei mai bine ce e potrivit pentru copiii lor. Din acest motiv, cred ca noi, la randul nostru, suntem in pericol sa ne comportam la fel cu copiii nostri, desi intr-un fel mai rafinat. Cum sa facem sa nu intervenim prea mult in viata si alegerile copiilor nostri, ci sa le dezvoltam abilitatea si capacitatea de a-si asuma singuri raspunderea pentru propriile alegeri? 

Mirela Horumba: Cred ca momentul in care parintele ajunge sa il considere pe copilul sau un prieten apropiat este si primul moment in care isi da seama ca trebuie sa renunte la a-i da mereu sfaturi, la a-l consilia in orice actiune pe care o intreprinde. Este momentul in care ne dam seama ca putem sa-i impartasim copilului parerile noastre, dar ca este alegerea lui sa faca mai departe un anumit lucru. Chiar daca suferim pentru ca nu ne urmeaza sfatul, este problema noastra ce facem cu aceasta suferinta, nu a copilului.

Daca suntem suficient de sinceri cu noi insine o sa ne dam seama ca proiectam in copiii nostri, le transmitem (intr-o maniera mai mult sau mai putin constienta, mai subtila) anumite asteptari ale noastre, neimpliniri, frustrari. Altfel spus, tot ce nu am reusit, din diverse motive, sa rezolvam sau sa aplicam in viata noastra, la un moment dat, credem ca poate rezolva copilul nostru, doar pentru ca mosteneste niste trasaturi genetice si consideram ca automat a preluat tot ce ne place noua.

Din aceasa cauza copilul este adesea impins intr-un anumit scenariu de viata, chiar daca ii place sa nu, tocmai pentru ca noi, in calitate de parinti, nu stim cand sa spunem “stop joc”. Sunt sigura ca fiecare parinte ii vrea binele copilului si pleaca de la iubire in educarea lui, insa trebuie sa se gandeasca daca binele lui este si binele copilului.

Adriana Titieni: Eu cred ca uneori parintii chiar stiu ce e mai bine pentru copiii lor si vad si un aspect pozitiv in situatia in care parintele isi proiecteaza sperantele, asteptarile in copilul sau. Eu, de exemplu, imi doresc pentru copiii mei sa stie sa cante la un instrument muzical, pentru ca eu m-am “lovit” la un moment dat, in meseria mea, de incapacitatea de a canta la un instrument. Si chiar daca nu isi vor alege o meserie in care sa fie nevoie sa cante, cred ca faptul ca ei stiu sa cante la pian si sunt foarte apropiati de muzica clasica contribuie mult la dezvoltarea lor, iar acesta mi se pare un aspect pozitiv. Cum sa faca un parinte astfel incat sa-l convinga pe copil sa faca anumite lucruri si sa-l faca sa inteleaga ca acestea il vor ajuta mai tarziu in viata? Copiii nu stiu sa proiecteze, cum nici noi nu stiam cand eram ca ei..

Mirela Horumba: E adevarat. Copiii, in general, nu au capacitatea de a proiecta in viitor si de a vedea in minte consecinte pe termen lung. Este necesar ca parintele sa-l acompanieze pe copil, sa-l ghideze, insa – si aici este marea arta – fara sa faca presiuni, fara sa fie autoritar sau sa se supere daca copilul face sau nu face anumite lucruri. Pe langa asta, parintele trebuie sa invete sa-i acorde copilului libertate de optiune.

In plus, trebuie sa intelegem ca sunt anumite experiente pe care le invatam traindu-le, de aceea, de multe ori, degeaba ii explica parintele copilului anumite experiente pe care le-a trait, sperand ca cel mic va invata din ele si va face sau nu va face anumite lucruri.

Trebuie sa intelegem ca, desi suferim sau ne pare rau pentru anumite lucruri, copilul nostru are nevoie sa le traiasca, are nevoie sa invete ca un anumit tip de comportament ii aduce o nemultumire sau ii provoaca suferinta; desi si noi am trecut pe aici si stim cat de greu ne-a fost, trebuie sa intelegem ca, pentru a invata si a putea trece mai departe in viata, copilul trebuie sa traiasca acelasi lucru. Cu alte cuvinte, autonomia si dezvoltarea copilului nu se pot face prin experientele parintilor.

 


otter.ro
Ultimele articole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s