Ce investesti in copilul tau?

Din dorinta de a avea un copil cat mai bine pregatit, parintele il inscrie la cursuri de engleza, pian, pictura, dans, inot sau baschet. Se intampla uneori sa nu vrea sa mearga la curs sau obtine rezultate mai slabe la scoala. In acel moment, parintele ii reproseaza copilului faptul ca face eforturi mari si investeste in el in mod inutil.

Este bine sa-i reproseze aceste lucruri? Ce trebuie sa investeasca parintele in copil? Cat timp trebuie sa-l supravegheze? Cristina Negut, trainer de comunicare relationala, raspunde la toate aceste intrebari.

Interviu realizat cu psihologul Cristina Negut, in cadrul emisiunii „Meditatii pentru parinti”
realizata de Adriana Titieni

A: Vom vorbi despre ce investim in copiii nostri si am sa pornesc de la o expresie pe care am auzit-o spusa de oameni pe care eu ii valorizam. Uneori am auzit-o spusa la modul ironic si am inteles de ce au spus-o, alteori, ca o concluzie la povestile spuse despre copiii lor: „Nu investi in ceea ce mananca, respectiv in copii si animale”. Nu inteleg de ce se regasesc in aceeasi propozitie cuvintele: „a investi”, cand e vorba de copiii nostri, si „copii si animale”, scrise alaturat.

I: Eu cred ca din clipa in care spunem ca investim ceva, de fapt ne gandim la momentul in care o sa culegem dobanda. Eu propun sa despartim cuvantul „a investi”. Am putea extrage din el doar „vestea” de exemplu, insa nu este vorba de asta, vorbim de ceea ce am putea vedea mult mai tarziu.
Multi parinti spun copilului: „Eu te duc la dans, la tenis, la o scoala foarte buna, fac eforturi sa te duc la scoala, sa te aduc iar doamna imi spune ca nu esti la inaltime. Eu incerc sa trag de capatul meu de relatie si vreau sa te fac atent, sa intelegi ca pe mine ma cam costa ce fac pentru tine. Vreau sa vad rezultate bune, cat mai repede. Vreau sa te si bucuri, nu ai motive sa fii trist, ci trebuie sa te bucuri pentru ca nici nu stii cati copii si-ar dori sa mearga la pian, la calarie, la baschet…”
80% din parinti le reproseaza aceste lucruri copiilor, intr-o forma sau alta si nici noi, in viata noastra de parinti, nu am fost chiar atat de straini de aceste reprosuri, indiferent de cat de constienti suntem de relatii, de cat ne iubim copiii. Spunem: „Cate eforturi fac si el tot ia locul 5 la olimpiada”. Eu cred ca sursa si samanta acestui lucru sta in faptul ca eu insami, atunci cand iti dau, nu-ti dau relational, ci iti dau pentru ca astept ca in timp sa se intoarca ceva.
In clipa in care eu stiu ca nu aleg sa fac asta, ci sunt constrans sa fac asta, ma gandesc la ce bine ti-ar fi in viitor, sau ce bine o sa-mi fie mie in viitor laudandu-ma cu tine, ca parinte al tau. Atunci trebuie sa ma opresc si sa ma intreb: vreau sa dau asta si sa nu astept nimic in schimb? Daca pot sa fac asta, atunci nu o sa mai gandesc asta ca o investitie in copil ci ca o oferta din partea mea ca parinte, care pot si-mi permit sa fac lucrul asta si mai mult decat atat, vreau sa fac asta pentru ca eu m-am decis sa fiu parinte, si in contextul actual al vietii mele cred ca asta este cea mai buna solutie pentru copilul meu. Ii ofer fara sa ma gandesc ca vreodata o sa primesc ceva in schimb.

A: Mama imi spunea de multe ori: „Cate sacrificii am facut eu pentru tine…” sau, mai spunea cand veneam de la scoala cu nota 8 sau nota 9: „Eu nu vin de la serviciu cu 10% sau 20% mai putin din salariu”.

I: De multe ori impartasirile despre anumite sentimente de genul: „Eu in clipa asta nu am nici un chef sa merg prin traficul asta pana acolo, dar aleg sa fac asta pentru ca stiu ca iti place sa mergi la baschet”. Repros pentru mine inseamna: „Vei merge la baschet! Eu nu fac asta pentru ca imi place, ci pentru ca trebuie sa o fac!” sau „Din cauza ta o sa intarzii din nou!”.
Este o diferenta mare intre repros si impartasirea reala a sentimentelor. Indiferent ca traim lucruri negative sau pozitive, trebuie sa le impartasim.

A: Am propus acest subiect pentru ca eu cunosc un baietel care imi este foarte drag. Acest baietel care avea rezultate foarte bune la scoala, a ajuns in clasa a-V-a nesupravegheat de parinti, crezand ca dupa patru ani de zile de supraveghere si-a insusit un anumit comportament.
Astfel, a ajuns ca la 11 ani sa nu mai fie interesat de scoala, ci de fete. Are un frate mai mare, de 23 de ani, care in mod iresponsabil i-a deschis lumea virtuala a clipurilor cu femei. Copilul a ajuns sa spuna la 11ani ca poate avea orice fata din scoala. Are o iubita in clasa a-VIII-a si emite pareri de genul: „dupa femei si dupa tramvai sa nu alergi niciodata”. La 11ani nici nu stie ce inseamna lucrul asta. Cand ne intalnim si se joaca cu copiii mei, redevine copilul pe care-l stiu eu. In schimb, la scoala, comportamentul lui este ca al unui pusti de 15-16 ani. De aici m-am gandit la tema pe care o discutam acum. Daca eu ii ofer libertate copilului, asta e un lucru pozitiv, dar ca parinte, sunt constient ce inseamna libertatea pentru un copil de 11ani, care nu este pregatit sa o primeasca?.

I: Ceea ce am auzit acum de la tine, pentru mine ar suna asa: „Sunt inca un copil, am nevoie de voi sa-mi spuneti ce e bine sau nu e bine sa fac. Fac asta in fata lumii pentru ca nu am pe cineva aproape, care sa-mi spuna daca e bine sau nu. Vreau sa nu mai credeti despre mine ca am invatat niste lucruri si mi le-am asumat, vreau sa fiti cu mine, ca sa va asigurati ca am invatat si mi-am asumat un anumit comportament.”
Pentru mine relatia continua sa fie un organism viu: daca nu mai supraveghez, nu inseamna ca nu mai investesc, ci insemna ca nu mai exist. Mi se pare foarte important si necesar ca parintele sa fie prezent in viata copilului, sa stie sa-l asculte mai ales atunci cand are nevoie.

A: De fapt, investitia reala si adevarata este prezenţa constienta langa copilul tau.

I: Daca am reusi sa fim mai prezenti in viata noastra, atunci putem fi prezenti si-n viata copiilor nostri, si nu am transforma investitia in circuitul asta pervers. Daca as fi prezent in relatia cu mine, daca simt ceva, reactionez ca atare dar daca nu reactionez in nici un fel la ce faci tu, inseamna ca nu sunt prezent in relatie in nici un fel, nu exist, nu ascult, nu impartasesc nimic cu tine in acea clipa. Eu vad un copil de 11ani care flutura o esarfa, in speranta ca un adult o va prinde.

A: De multe ori m-am intrebat daca ar avea nevoie copiii mei de o libertate din asta, absoluta.

I: Pentru mine asta nu e libertate, ci haos. Libertatea este un cadru care este etic, moral, respectul fata de fiinte si obiecte. Deci libertatea mea este libertate cand are un cadru. Daca nu are cadru, atunci nu este libertate. Libertatea unui copil se manifesta atunci cand ii spun: „Ai trei ore sa te joci singur, sau te las sa mergi cu colegii tai undeva, dar tu trebuie sa ai grija de tine”. A-i spune copilului „Fă ce vrei!”, mi se pare iresponsabil si duce la actiuni absolut periculoase.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s