Ce facem cand apare al doilea copil

Un an, doi, trei au trecut de cand ai avut primul copil, iar acum te pregatesti de un nou bebelus. Cum il va intampina primul nascut? Cum iti vei imparti atentia si dragostea intre cei doi? Afla din urmatorul interviu ce inseamna venirea pe lume a celui de-al doilea copil.

 

Diana Stanculeanu, psihoterapeut in cadrul organizatiei Salvati Copiii Romania, ne explica problemele si grijile care se manifesta la inceput de drum atat pentru noi, cat si pentru primul nostru copil, atunci cand urmeaza inca un fratior sau o surioara.

A.T.: Pe mine, aparitia celui de-al doilea copil si o reactie a Ariadnei la acest lucru m-au facut sa incep sa caut sa aflu ce inseamna sa fii parinte in mod real. Si asa am ajuns in zona asta.

D.S.: Este o provocare maxima, al doilea copil. Oricum, aparitia in familie a unui copil modifica total dinamica familiei – ne pune in situatii neasteptate, oricat de mult ne-am fi pregatit pentru ele, consuma resurse uriase, reprezinta un factor de stres. Chiar daca este un eveniment extrem de fericit, este unul stresant si perturbator, care ne da peste cap.

Ei bine, cand apare si al doilea, inmultim lucrurile cu doi, le mai ridicam si la patrat si nu avem nici pe departe dimensiunea reala a situatiei. Este un factor suplimentar de stres pentru parinti. Si probabil ca dificultatile par si mai mari decat sunt in realitate pentru ca ele vin pe fondul epuizarii si oboselii prin care parintii trec in acele momente.

In cele mai multe dintre situatii, primul copil inca nu este foarte mare. Cartile spun ca lucrurile devin ceva mai usoare cand diferenta dintre cei doi este de la 3 ani in sus; lucru care se intampla destul de rar. De obicei, al doilea copil vine repejor dupa primul; uneori chiar in anul urmator – deci la un an si un pic distanta – sau la doi ani distanta.

In aceasta situatie, vorbim de doi copii extrem de mici, care au in continuare nevoie de atentia si resursele noastre, intr-un mod aproape maximal; chiar si dupa varsta de 2 ani, in care putem sa ne gandim ca primul nascut este inscris intr-o cresa sau este dat la gradinita intr-o grupa bebe. Chiar si atunci, el are foarte multa nevoie de parintii sai seara sau dupa-amiaza, cand ajunge acasa.

Insa, sa fim seriosi: de cele mai multe ori, la 2 ani, copiii sunt inca acasa, intr-o forma sau alta de ingrijire (cu bona, cu bunica sau chiar cu mama). Si nu vorbim de o varsta la care copiii sa inteleaga despre ce este vorba. Ar fi nerealist din partea noastra, ca parinti, sa ne asteptam ca ei sa isi redimensioneze asteptarile in ceea ce priveste cantitatea de timp si de atentie pe care o primesc de la mama si de la tata.

A.T.: Voiam sa spun ca aceasta poveste nu se termina. Eu am doi copii acasa, mari – 13 ani, in vara, si 14 ani – si, daca nu am atentie suficienta pentru fiecare dintre ei, vad cum se declanseaza conflicte. Este incredibil!

D.S.: Este un mit faptul ca, daca vom petrece suficient timp impreuna ca o familie, in care parintele petrece timp simultan cu ambii copii si este prezent fizic in proximitatea ambilor copii simultan, lucrurile s-ar rezolva.

In realitate, fiecare dintre copiii nostri, dincolo de momentele de grup, de familie, au nevoie de atentie individuala din partea noastra, ca parinti, din partea fiecaruia dintre parinti – si cu mama si cu tata.

Revin la varsta destul de mica a primului nascut. In momentul in care apare deja si un junior in familie, lucrurile sunt cu atat mai dificil de explicat. Si atunci, calculele si ecuatiile comportamentale concrete,  pe care trebuie sa le punem in practica pentru a multumi si capra si varza si pentru a reusi sa nu transmitem foarte accentuat mesajul ca cel mic ramane pe dinafara(pentru ca, oricum, el este transmis), devin extrem de importante.

Sa ne imaginam ca, intr-o buna zi, dupa ce am fost obisnuiti cu atentie 100% si dragoste si afectiune neconditionate din partea partenerului nostru de cuplu, el vine cu toata dragalasenia si cu toata bunavointa din lume si ne aduce in casa o noua nevasta, o noua partenera. Si ne si asigura ca, de acum incolo, ne va iubi in egala masura pe amandoua si faptul ca exista aceasta noua nevasta in peisaj nu modifica deloc sentimentele pe care le are pentru noi. Cat de ok am fi cu aceasta poveste? (n.a.: razand)

A.T.: Cred ca deloc. Am avea tendinta ori sa o sfasiem pe aceasta nevasta, ori sa parasim relatia respectiva ori sa il sfasiem pe sot.

D.S.: Sau, cumva, sa devenim si mai acaparatoare si sa avem si mai multe nevoi de dovezi de siguranta si de afectiune. Cam asa se intampla si cu cei mici. Cresc brusc nevoile de atentie. Sunt foarte multi parinti care imi spun: „A inceput sa imi ceara lucruri pe care nu le cerea inainte”.

A.T.: Sau a regresat in comportament.

D.S.: Ai adus in discutie un subiect foarte important. In majoritatea covarsitoare a cazurilor de al doilea frate sosit in peisajul familial, acest lucru genereaza la primul nascut regresii in dezvoltare.

Asta inseamna ca primii nostri nascuti vor pierde din achizitiile pe care le-au avut pana la varsta respectiva.

A.T.: Sau vor capata unele uimitoare. Ariadna, pe tiparul ei, a inceput sa faca lucruri incredibile pentru un an si doua luni, cat avea ea cand a aparut Babu in viata ei.

D.S.: Daca, de pilda, avem de a face cu prescolari care incepusera sa manance singurei, sa se imbrace singurei, care foloseau olita, care dormeau singuri, cel putin o perioada de timp (care poate varia de la cateva luni pana la un an, media fiind pe la 6-8 luni), ei vor dori sa fie hraniti, daca se poate, chiar la san inapoi (mai ales daca mama alapteaza pe noul nascut), vor dori sa fie imbracati, vor incepe sa aiba accidente de pipi pe timpul zilei, pe timpul noptii. Vor avea regresii si la nivel de joc. Brusc, vor parea mult mai dependenti de mami si de tati, din nevoia de a petrece mai mult timp cu ei si de a se asigura ca primesc, in continuare, atentia si afectiunea pe care, pana in momentul respectiv, o aveau nedivizata.

Nu inseamna ca ceva este in neregula cu micutul nostru. Nu sunt motive de ingrijorare excesiva, decat daca aceste regresii in dezvoltare se mentin si dupa aceasta perioada medie de 6-8 luni. Daca, in momentul in care cel mic implineste deja aproape un anisor, cel mare pare sa ramana la un nivel de dezvoltare similar celui mic, atunci da, sunt motive de ingrijorare. Este momentul in care ar trebui sa ne adresam unui consilier sau unui psiholog care sa ne invete cum sa reusim sa ne reconstruim relatia cu primul nascut si cum sa facem sa aranjam timpul nostru, astfel incat ambii copii sa primeasca ce au nevoie.

Insa, pentru o perioada de cateva luni, cel putin, ne putem astepta, fara griji, la astfel de perturbari in comportamentul copilului nostru si regresii in dezvoltarea lui.

De asemenea, este important sa ne asteptam ca rutinele vor zbura in aer. Tot ceea ce era inainte programat, calculat (ore de somn, ore de masa, obiceiuri deja impamantenite ale copilului cel mare) vor fi perturbate. Va fi o perioada de haos pe care trebuie sa ne-o asumam ca atare.

Asta vine odata prin prezenta fizica a unui nou membru in familie si doi – pe acel fond de oboseala si de epuizare de care vorbeam inainte. Chiar si in situatiile fericite, in care tinerii parinti beneficiaza de ajutorul unor bunici sau a unei bone, noptile nedormite raman, colicii raman, aparitia dintilor este aceeasi – cu tot spectacolul aferent. O mamica obosita si epuizata are mai putine resurse si o disponibilitate si o deschidere mai mica atat pentru nevoile noului nascut, cat si pentru nevoile si solicitarile copilului mai mare.

Din aceste lucruri, cel mai mare poate sa inteleaga ca este mai putin important, ca este mai putin iubit, ca tot ceea ce conteaza este cel mic; cu atat mai mult, cu cat incepe si avalansa de mesaje din partea parintilor: „Ai rabdare, te rog, ca acum trebuie sa am grija de fratele tau”, „Te rog vorbeste mai incet pentru ca doarme”, „Lasa de la tine si lui jucariile tale, chiar daca ti le strica, pentru ca tu esti mare si intelegi”. Sunt mesaje care il pun pe primul nascut, zi de zi, in nesfarsite situatii de compromis, de renuntare, de anulare a propriilor nevoi. Ne putem doar imagina cat de dificile sunt aceste situatii pentru un copilas de cativa ani, care nu prea intelege ce se intampla.

Cu siguranta, putem face lucruri, astfel incat acest tip de stres sa fie usor redus.

[page]A.T.: Ma bucur ca am ajun in aceasta zona fericita. Ce putem face in astfel de situatii pentru a-l multumi, linisti pe cel mai mare.

D.S.: Atuul maxim al celor mai multi dintre primii nascuti poate fi numit prin cuvantul „supraresponsabilizare”.

De foarte multe ori, primii nascuti devin foarte repede mici adulti si isi asuma responsabilitati. Avem de a face cu unele cazuri fericite, in care primul nascut devine repejor mana dreapta a parintelui (in conditiile in care nevoile sale emotionale au fost bine adresate), devine el insusi o sursa de ingrijire si protectie pentru cel mic. Asta, in sine, reprezinta o experienta de invatare pentru primul nascut.

Cu siguranta, sunt deci avantaje si beneficii ale acestei experiente de a avea un frate sau o sora.

De multe ori, pentru primii nascuti, aparitia unui fratior genereaza primele experiente de impartit, de tolerat frustrarea asteptarii, de tolerat frustrarea renuntarii. Sunt situatii dificil de dus intr-o prima etapa, dar, ulterior depasite, ele genereaza niste abilitati de management social si emotional fantastice, care nu fac decat sa duca la cresterea resurselor primului copil. In acelasi timp, reprezinta si un model de invatare prin copiere si pentru cel mic.

A.T.: Exista pericolul ca cel mare sa se responsabilizeze foarte mult si sa vrea sa fie perfect, iar cel mic sa se sature sa fie mereu comparat, nu neaparat de parinti, ci de ceilalti adulti, cu cel mai mare – cum ar fi profesorii.

D.S.: Ca exemplu, il pot da pe fratele meu, care si-a sabotat examenul de admitere la liceu pentru a nu intra. Dupa un parcurs de clasele I-VIII, in care a auzit tot timpul cum el nu este ca sora lui, a vrut sa evite sa urmeze liceul la care fusesem si eu si a ales solutia extrema. Pentru ca parintii nostri nu au fost suficienti de intelepti la momentul respectiv, incat sa ii respecte nevoia de a merge la un alt liceu si l-au obligat sa dea la liceul la care eu terminam in acelasi an. Si-a sabotat admiterea la liceu si nu a intrat pentru a evita situatia de a fi comparat inca patru ani cu sora sa.

A.T.: Ceea ce mi se pare absolut normal si rezonabil pentru o minte sanatoasa si pentru un om care isi da seama ca nu ar mai putea suporta comparatii timp de patru ani de zile. Deci acestea ar putea fi pericolele.

D.S.: este important ca parintii sa fie atenti la individualitatea fiecarui copil. Statistic vorbind, intr-o familie cu doi copii sau mai multi, copiii vor avea aproape intotdeauna temperamente diferite. Sunt studii care arata ca pana si gemenii identici pot dezvolta temperamente diferite, care, la intalnirea cu experiente educationale si contexte diferite, vor nuanta aceste diferente.

Pentru parinti, este foarte important sa fie atenti la fiecare copil               in parte, sa identifice resursele si deficitele sau slabiciunile fiecarui copil in parte si, eventual, sa incurajeze cultivarea, respectiv depasirea lor, avand insa in minte progresul copilului in raport cu sine insusi, nu in raport cu celalalt copil.

Este foarte gresit sa astept de la oricare dintre copiii mei sa fie mai mult ca celalalt in cele bune si mai putin ca celalalt in cele rele.

A.T.: Ce ar mai fi de facut in momentul in care ai mai multi copii si trebuie sa faci fata? E clar ca sursa iubirii unui parinte este, in general, nesfarsita.

D.S.: Este adevarat ca sursa iubirii este nesfarsita si iubirea este neconditionata. Resursele noastre sunt, insa, limitate. Si, aici, este un dans pe care parintii vor trebui sa invete sa il realizeze cu intelepciune intre cei doi copii, intre nevoile lor. Nevoile lor vor fi diferite. S-ar putea ca ce inseamna pentru unul comportament-dovada de afectiune sa nu fie si pentru celalalt. S-ar putea ca pentru unul sa il mangai pe cap sa fie recunoastere si validare suficiente, iar celuilalt sa ii spun de trei ori pe zi cat e de minunat, cat e de special pentru ca altfel se va simti neglijat si ignorat.

Ce mai putem face ca parinti, mai degraba preventiv, este pregatirea copilului existent deja in familie pentru venirea celuilalt. E important sa ne pregatim primul nascut cat putem de repede.  Sa ii transmitem cat de des si cat de clar mesaje care sa il asigure ca venirea unui membru in familie nu inseamna injumatatirea dragostei.

Si primul nascut va avea ocazia sa vada cum este sa iubesti pe cineva neconditionat. Copiii invata foarte repede sa isi iubeasca fratiorii si sa aiba grija de ei, chiar daca, la inceput, le-ar pune perna pe fata. Este o experienta extrem de benefica pentru copil. Si asta trebuie anuntata si pregatita.

Sa implicam copilul cel mare in tot ce inseamna pregatirile casei si familiei pentru venirea celui mic. De la alegerea unui nou patut (sau refacerea celui vechi), de la alegerea numelui, de la alegerea hainutelor, de la pictarea peretilor, este o foarte buna ocazie pentru parinti sa rememoreze si, in acelasi timp, sa isi educe primul nascut in legatura cu propria sa aparitie pe lume. Pentru ca, traind experienta sarcinii fratiorului, primul nascut are ocazia sa vada ce inseamna sa creasca un bebelus in burtica mamei, asa cum a crescut si el si poate sa fie martor, sa afle mai multe despre nastere, sa vada un bebelus si sa i se spuna ca si el a fost la fel de mititel.

Sarcina, in sine, reprezinta, pentru primul copil, o experienta de educatie despre sine insusi si despre venirea lui pe lume. Afla despre felul in care a fost asteptat si despre iubirea care l-a inconjurat si asa mai departe.

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s