Amintiri din copilarie cu… Serban Huidu

R: Serban Huidu, am inteles ca, desi tu te-ai nascut in Bucuresti, ai avut o copilarie la tara.
S: E-adevarat, nu stiu daca de fiecare data cand mi-aduc aminte de “tara mea” – care in ghilimele fie spus este “un loc foarte cunoscut”(ca l-am vazut pe la CNN cand au venit minerii spre Bucuresti) – deci, de fiecare data cand ma gandesc la “tara mea”, ma gandesc la copilarie sau la faptul ca tatal meu e de-acolo. Nu stiu, nu m-am gandit niciodata daca reprezint locurile-acelea sau nu. Bine, cand vorbesc olteneste, reprezint locurile respective, asa ca “fusei“ de multe ori pe-acolo.

R: Crezi ca si copilaria de-acolo te-a ajutat sa ai un umor sanatos?
S: In general, am foarte multi prieteni care sunt nascuti si crescuti in Bucuresti sau, ma rog, care sunt nascuti si crescuti in orase si care n-au avut sansa asta… Pana la urma, e o sansa sa ai o copilarie fericita, care sa se petreaca undeva in creierii muntilor, cu vaci si oi si mancand alune direct din alun si mancand prune, mere, pere tot direct din pom si asa mai departe. Cei care-au trait-o, au amintiri foarte placute. E altfel de spirit acolo si de fiecare data cand veneam la scoala, dupa trei luni petrecute acolo, aveam mari probleme vreo doua luni si jumatate, in primul rand cu limbajul si in al doilea rand cu apucaturile, ca mi-aduc aminte ca am avut nota scazuta la purtare chiar in scoala generala pentru ca am fluierat odata pe hol de-au crapat toate cataloagele, stii, asta, de pe camp fiind preluata…

R: Cand ai pastorit puii, vacile, poate calul, nu stiu ce mai avea bunicul tau pe-acolo, ai reusit sa scapi din ochi, asa, jucandu-te, vreo vaca, vreun cal?
S: Le-am scapat pe toate din ochi, ca de obicei plecam cu o carte dupa mine si citeam. Ele ce faceau? Faceau prapad, dar era problema lor, nu era problema mea, ma rog… problema mea era seara cand ajungeam acasa… Dar gandurile astea despre copilarie iti revin de fiecare data cu placere.
E cea mai frumoasa perioada din viata si atunci nu prea iti dai seama de ea, iti dai seama mai tarziu, cand incep greutatile, problemele si ai tot vrea sa te duci sa dai o teza, sau ma rog, sa-ti aduci aminte ca cea mai mare problema a ta e extemporalul de la nu-stiu-ce materie. Sa vedeti, mai copii, ca in viitor nu astea sunt problemele cele mari in viata. Bucurati-va acuma!

R: Spune-mi daca erai tot asa, un fel de centru al atentiei, iti placea sa fii spiritual, erai lider, cum te consideri?
S: Nu prea imi dau seama, dar probabil ca asa era. Am avut foarte multe… daca nu altercatii verbale, macar faze si… faze de neuitat, de la gradinita pana la scoala generala si de-acolo, mai departe. Chiar am fost zilele trecute in liceu si m-am uitat in catalog. M-am luat cu mainile de cap! Cred ca am avut cele mai mici note din istoria liceului. Bine, in liceu la noi chiar se facea carte, toata clasa noastra a obtinut medii peste 9 la bac si au intrat cu totii la facultate, dar notele erau foarte mici si profesorii foarte exigenti pe vremuri. Acum nu se mai poate pune problema asa: sunt note mari, dar nu stiu cate stiu copiii din ziua de azi.

R: Pai uite, de exemplu acum, la simulare la romana, am inteles ca doar jumatate au avut note de trecere.
S: Da, iar subiectele au fost medii, da? Cred ca sistemul de invatamant din Romania sufera… si va suferi in continuare, pentru ca eu, daca as fi in locul profesorilor, mi s-ar face un pic rusine sa am doar mai putin de jumatate din copiii care sa treaca, la niste subiecte medii… Dar, ma rog, nu e numai vina lor.

R: Spune-mi, te rog, iti mai aduci aminte ceva din scoala? Ati facut vreo gluma proasta in care doar voi ati ras si profesorul, nu?
S: Nu, eu am avut o problema in scoala… Copiii de astazi nu prea stiu, dar pe vremuri erau organizatii de pionieri. Politica era existenta chiar si-n scoli, chiar si-n gradinite: erau soimii patriei, dupa aia veneau pionierii si era o adevarata mandrie sa te faca cineva pionier – nu c-am fi inteles noi ce inseamna pionierii aia. Aveam o cravata, snur si asa mai departe. Eram comandant de grupa si de “cuminte” ce am fost inca de la scoala generala, am primit vreo doua pedepse: una a fost ca mi s-a ridicat snurul in fata careului…

R: Rusinica!
S: Rusinica, da! Si-a doua e ca erau chiar sa ma dea afara din randul pionierilor – de ce, nu mai stiu, m-am suit pe scoala, ceva de genul asta.

R: Dar sufereai?
S: Ei, sufeream!… Nu sufeream deloc, faceam mai departe aceleasi intreprinderi. Bine, scoala era scoala, cartea era carte, disciplina era mult mai mare dar… asta e!

R: Ce afise aveai lipite pe la tine prin camera?
S: O! Rock & Roll! La noi treaba cu afisele a inceput mult mai tarziu. In copilarie nu aveam decat revista “Cutezatorii” si aia… de-abia se tinea, vai de capul ei! Am inceput pe la liceu, si incepand atat de tarziu, n-am avut decat niste afise cu trupe rock si-asa, mai soft – Natalie Imbruglia…

R: Si daca tot am ajuns la muzica, ce gen de muzica ascultai, ce-ti mai amintesti tu?
S: Cand eram eu mic, ascultam de la Angela Similea pana la Mirabela Dauer, ce parere aveti voi?! “Casa mea e-un cantec cu acorduri ample”… Nu stiu, se ascultau foarte multe melodii, unele dintre ele erau chiar haioase. Mi-aduc aminte de nenea Moculescu cu “Noi in anul 2000, cand noi nu vom mai fi copii” – chiar, pe mine m-a prins anul 2000 la 24 de ani, deci chiar nu mai eram copil – si de alte melodii. Erau emisiuni la radio pe care le ascultam de dimineata mai mult, ca seara n-aveam cum, dar mancam radio pe paine. Era un singur radio si erau doua emisiuni care mie-mi placeau foarte mult: una era “O melodie pentru fiecare” – unde, la un moment dat, in ’88-‘ 89 disparusera toate melodiile straine – si mai era emisiunea “Raspundem ascultatorilor”. M-am pus si eu sa scriu si au primit scrisoarea mea – era o intrebare despre OZN-uri si mi s-a raspuns scurt: nu exista OZN-uri!

R: O! Si de-acolo n-ai mai crezut in obiecte zburatoare neidentificate.
S: Sigur.

R: Ce pacate de-astea, de neiertat in copilarie, gen “fluierat in biserica”…
S: N-am fluierat in biserica, sincer, dar am facut destul de multe altele. Am fost de multe ori in biserica, pentru ca bunicul meu era preot. Am facut destule: multe din copilaria mea imi tot revin. Era sa ma inec de nu stiu cate ori in toate lacurile pamantului – am o atractie pentru apa. Foarte multe, nu stiu, n-as putea sa spun, am fost un copil nazdravan, e-adevarat. N-am fost deloc cuminte, dar poate ca asta e si farmecul copilariei, sa-ti aduci aminte de cate tampenii ai facut.

R: Ce-ti place sa faci cand te-ntorci in locurile unde ti-ai petrecut vacanta, la sat? Ce vrei sa vizitezi sau ce vrei sa mananci sau ce iti aduce aminte cu placere de copilarie?
S: Un Pokemon vreau sa mananc… Eu stiu ce sa zic? Nu stiu. Am fost acum de curand, acum vreo cateva luni in locurile respective si am privit cu nostalgie locul unde ne jucam noi, care acum iarasi e plin de copii. A fost o perioada pe la inceputul anilor ’90 cand era pustiu totul, acuma iarasi copiii s-au intors in locurile de joaca si poate ca lucrul asta e bun.

R: De pescuit, pescuiai acolo, c-am inteles ca tot inotai in tot felul de balti?
S: Nu-mi place sa pescuiesc, n-am rabdare.

R: Cu inotul cum era? De ce era sa te ineci de foarte multe ori? Nu stiai sa inoti sau faceai prea multe prostii?
S: Ba stiam sa inot, dar nu inotam acolo unde era necesar, inotam pe unde era prea adanc, aia e grav. Am avut destul de multe experiente. Am cazut odata in lacul Techirghiol, era o zona plina de matasea broastei si nu puteam sa ma mai intorc… alunecam in matasea broastei pe-acolo…[page]

R: Te consideri un om norocos?
S: Da. Nu pot sa zic ca nu sunt un om norocos. Sunt un om norocos si de fiecare data cand am avut trenuri pe langa mine de luat, le-am luat, nu prea le-am ratat.

R: Porecle ai avut?
S: Da, “Ciorix”. Asta e o porecla pe care am avut-o in scoala, probabil de la culoare si am mai avut o porecla, ”Musca tete-n patru bete”, pentru ca eram destul de mic cand eram copil, aveam sub 1,30 m si foarte slabut.

R: Da, bunicul tau povestea ca nu prea mancai.
S: Ca nu mancam nimic! Ca sa folosesc un termen din Oltenia, eram cam “ligav”- baietel slabut care nu prea mananca – asa.

R: Erai sclifosit sau pur si simplu aveai o problema?
S: Nu, nu eram sclifosit, dar nu-mi placea. Nici acum nu-mi place sa mananc foarte mult, desi la televizor par mult mai gras decat in realitate, nu sunt un mancacios, nu-mi place sa mananc mult. Sunt pofticios, mananc ce-mi place, dar nu pot sa mananc un fel traditional romanesc. Nu mi-a placut niciodata sa termin ciorba, mai bine mancam supa, da-o incolo de ciorba! Si nu mi-a placut niciodata sa ma indop tot timpul. Nu, n-am avut aceste inclinatii.

R: Si povestea cu radioul de cand a-nceput, pe la ce varsta?
S: 18 ani? Am inceput in ’95, cam pe la 18-19 ani, eu sunt nascut in ’76, deci cam asa.

R: Si pasiunea pentru motoare?
S: Pasiunea pentru motoare a inceput mai tarziu, acum vreo doi ani. Problema cu motoarele in Romania este ca sunt multi soferi care n-au nici in clin nici in maneca cu mersul pe motocicleta si-atunci ei nu prea te baga in seama. Un sfat prietenesc: e mai bine pentru cei care vor sa-si inceapa cariera de motorist sa se duca inainte pe la spital sa vada niste oase rupte, ca eu am patit-o in doi ani de doua ori.

R: Dar cu biciclete te-ai dat, de pe deal?
S: Cu bicicleta? Am avut una dintre primele biciclete, prin anii ’90-’91, de-asta de teren care exista acum si atunci erau doua modele aduse de cineva din afara, de un prieten de familie. Stiu c-am batut atunci Bucurestiul in lung si-n lat: plecam din Titan si ajungeam in Drumul Taberei, un cartier necunoscut pentru mine. Eu stateam in Titan, iti dai seama, faceam sute de kilometri pe zi…

R: Inteleg ca bunicul tau a fost tamplar de meserie sau preot?
S: Unul preot, celelalt tamplar. Ai inteles bine.

R: Si unde ai copilarit mai mult? La cel care era tamplar, nu?
S: Nu, invers. Cel care era tamplar era la tara, cel care era preot era aici, in Bucuresti.

R: Si pana la urma, cel mai mult timp unde ai stat, la tara sau in oras?
S: In copilarie, in oras, evident… Bine, pana la trei ani – de unde atata memorie sa-ti aduci aminte ce se intampla la trei ani? – pana la trei ani am stat la tara, dupa care am venit in Bucuresti si-am mers toate vacantele la tara, ca in cartile lui Ionel Teodoreanu…

R: Daca tot se-apropie Pastele, iti mai amintesti tu cum era cu ouale vopsite, ce faceati voi, cate mancati sau cate indigestii aveati?
S: Eu stiu ca martie din post nu lipseste niciodata, dar parca mai e pana la Paste. Da, am avut intotdeauna o pasiune pentru ouale vopsite, mai ales pentru alea trucate. De foarte multe ori am scos oul si-am pus ceara inauntru, incalzita, ca sa-i bat pe toti. Alea de lemn nu prea erau bune, ca se prindea lumea, dar astea cu ceara mergeau perfect. Sa va spun, copii: cu seringa se scoate galbenusul si albusul si in locul lor se pune niste ceara calda care se intareste, dupa care bateti toate ouale pamantului, va spun eu!

R: Campionat la spart oua rosii… Ce modele ai avut in copilarie?
S: Nu cred ca am constientizat vreodata ca am vreun model, nu. Mi-am dorit intotdeauna sa ajung sa lucrez… Dupa ’89-’90, cand totul a explodat, de la ziare la televiziuni, la radiouri, mi-am dorit intotdeauna sa ajug sa lucrez in media. Ei, si nu mi-a luat decat vreo cinci ani. Si cand am ajuns, n-am mai plecat.

R: Cu parintii tai, cu mama, cu tata, cam ce gen de relatie aveai? Erau niste oameni mai restrictivi sau, dimpotriva, iti lasau libertate?
S: Nu, dimpotriva, in mama am avut probabil cel mai mare sustinator, dar si cel mai mare critic, dar si cel mai mare competitor. Existau certuri legate de multe lucruri pe care trebuia sa le-nvat. Nu stiu, aveam dispute zilnic si de fiecare data apelam ori la “Dex”, ori la “Larousse” sa vedem cine are dreptate. Sunt si-acum niste dispute inca neterminate cu mama, dar din astea am invatat foarte mult.

R: Si cum se scrie “nicio” si “niciun”- legat, dezlegat, apropo de toata tevatura asta?
S: Sa stii ca asta nu este cea mai mare greseala admisa a limbii romane. Limba romana este un organism viu, ea evolueaza. Deci nu este o problema cum se scrie “nicio” si “niciun”; ele pot fi scrise legat sau dezlegat, conteaza mai putin. Dar, alt exemplu: ”Limba care o vorbim”. A inceput sa dispara “pe”-ul ala, asta e! Oameni seriosi: ingineri, doctori, magistrati nu mai pun “pe”-ul. Nici domnul Vanghelie nu pune “pe”-ul, dar asta se-ntampla si datorita evolutiei limbii. In mod normal si corect, asa este: “limba pe care o vorbim”, dar… din pacate “vulgaris” este limba care o vorbim si “care este”, na!

R: Carcoteala e in firea ta, sau e doar personajul pe care l-ai creat?
S: Pai nu prea m-a invatat nimeni sa fac chestia asta, e ceva natural. Si eu si Mihai avem inclinatie catre a fi carcotasi. De altfel, cuvantul a fost readus de noi in limba, pentru ca e un cuvant destul de vechi si mult uitat. Nici nu exista “carcoteala” ca substantiv, exista doar “carteala”. “Carcotas” e cel care e vesnic nemultumit, care are tot timpul ceva de comentat, mai mult sau mai putin argumentat. Ma rog, asa se spune, dar noi speram ca suntem argumentati, iar cuvantul asta a revenit in limba, fiind un cuvant foarte vechi si uneori uitat, de multi… Mi se pare ca-i si-un pic regional.

R: Ai reusit sa-i cunosti pe copiii din generatia asta noua? Poti sa faci o comparatie intre ce e bun acum si ce e rau, fata de cum am fost noi?
S: Intr-un fel, e mai bine ca sunt deschisi la minte si-ntr-un fel e rau ca parintii nu le-au povestit ce s-a intamplat inainte de ’89. Marea problema este ca s-ar putea sa se uite cat de usor poti pierde aceste lucruri, cum este libertatea, un lucru abstract, stii, de care nu prea poti sa-ti dai seama decat in momentul in care nu o ai. Si cat de importanta este… E important ca noi putem sa vorbim acum, e important ca noi putem sa citim in ziare, e important ca putem sa radem de Basescu, e important ca putem sa radem de primul ministru, e important ca putem sa ne exprimam. Or, nimeni nu stie cat de greu era sa faci acest lucru pe vremea respectiva si cat de mult ne-am dorit sa fim liberi, iar copiii din ziua de azi nu constientizeaza lucrurile acestea, de-aia cred ca parintii ar trebui sa le mai explice din cand in cand cum era sa mananci o singura banana verde o data pe an, cum era sa ai o singura portocala si aia impartita cu fratii tai, cum era sa vezi o cutie de compot de ananas si sa-ti iasa pe nas ca il imparti cu toata familia, cum era sa te duci la granita cu Iugoslavia sa astepti sa-ti iei niste imbracaminte mai “calumea”, cum era sa nu fii imbracat tot timpul in gri si sa ai si niste culori mai deschise pe tine… foarte greu… Cum era sa ai un program de doua ore la televiziune, in care se cantau o ora si jumatate osanale aduse regimului si toata lumea era imbracata pana in gat, cum era sa se recite la televizor oda conducatorului iubit… Copiii nu stiu lucrurile astea si-ar trebui ca parintii sa le povesteasca, pentru ca e foarte usor ca cineva dintre ei sa se ridice, sa ajunga un al doilea dictator, ceea ce nu e bine.

R: O intrebare frecventa adresata copiilor: ”Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?” Tu cand erai mic ce-ti doreai sa devii?
S: Aviator! Evident, toti vroiam sa devenim aviatori. Aveam si tensiune buna cred.

R: Si acum, cand o sa devii batran, ce-o sa te faci?
S: Sa ma fac bunic! Sa ma fac bunic, sa spun povesti.

R: Am inteles. Ce sfaturi ai da tu copiilor care ne asculta?
S: Mai, mai lasati Pokemonul ala odata si pe Capitain Planet si pe Johnny Bravo si asa mai departe si mai cititi din cand in cand cate o cartulie, ca e foarte frumos. Uite, va spun eu ce cartulii sa cititi: “Aventurile lui Tom Sawer”, “Aventurile lui Huckleberry Finn”, “Winnetou”, toata seria lui Alexandre Dumas, toata seria lui Jules Verne – care iti deschide mintea catre o lume inimaginabila, o lume in care Jules Verne are atat de multe inventii si atat de multe lucruri frumoase care pe mine m-au fascinat. Toate cele patruzeci si ceva de carti care sunt in colectie le-am citit de la cap la coada. De ce e important sa cititi? Va spun eu de ce e important sa cititi, ca poate in viitor vreti sa aveti niste cuvinte la voi, cand va deplasati si ati vrea sa vorbiti si s-ar putea sa ziceti de-alea: “a, i, a, i…” Nimeni nu-si da seama ca atunci cand citeste, face rost de cuvinte. Ba mai mult, am vazut ca si americanii au realizat lucrul acesta si l-au pus pe baiatul ala din “Man In Black”, Will Smith, de le-a zis la Nickelodeon, acolo: “Puneti mana si cititi, cititi, cititi, cititi, cititi, cititi!” Deci e bine, din cand in cand, ca, pe langa zece desene animate, sa cititi si-o carte!

R: Si daca aveti posibilitate, sa mai mergeti si pe la tara!
S: Asta-i partea a doua. Daca e posibilitate, bine, daca nu, asta e! Mergem la gradina zoologica!

R: Bine, multumesc mult!

 


otter.ro
Ultimele articole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s