Amintiri din copilarie cu Gabriela Szabo

Gabriela Szabo este atleta care in anul 1991 a fost declarata cel mai bun sportiv al lumii. Este o persoana puternica: atat fizic, cat si psihic, iar copilaria ei a fost piatra de temelie in evolutia ca adult.

R: Imi spuneai ca iti aduci aminte de Ana, bunica ta. Ce iti mai amintesti din vacantele la bunici?
Gabriela Szabo: Am avut o copilarie foarte frumoasa, imi aduc aminte cu placere de acei ani minunati petrecuti la tara. Eu m-am nascut in orasul Bistrita, iar bunicii mei erau dintr-o localitate de langa Bistrita. Vacantele de iarna sau de vara mi le petreceam acolo, la bunica. Este fiinta pe care am iubit-o foarte mult si pentru ca m-a crescut pana la o varsta.

R: Cine iti spune “pitica”?
G.S.: Sotul meu imi zice “piti”. Dar nu este porecla mea, ci un nume de alint.

R: Dar ai avut porecle cand erai mai mica, la scoala?
G.S.: Nu, nu am avut niciodata porecle, sincer vorbind. Doar “Gobi” mi s-a spus o vreme, care este numele Gabi in ungureste. Nu ca mi-ar fi rusine sa recunosc, dar nu am avut porecle.

R: Ce iti mai amintesti de la prima competitie in care ai fost remarcata si de unde a inceput totul, toata cariera ta de sportiv de performanta?
G.S.: Am amintiri foarte frumoase din perioada scolara. Diriginta mea, care era profesor de educatie fizica, probabil a vazut ca am ceva calitati de sportiv si m-a intrebat intr-o recreatie daca vreau sa particip la crosul din parcul Munincipiului Bistrita. Nici nu am stat pe ganduri, am zis “Da”, pentru era un moment in care puteam lipsi de la ore! Dupa-amiaza am ajuns la cros. In parc era asa o multime de copii venita de la celelalte scoli, incat eram putin emotionata. Mi-am dat pardesiul jos, pentru ca era o primavara racoroasa la Bistrita, m-am dus la start, m-am aliniat acolo, am alergat si am castigat. Pe margine erau multi profesori de specialitate, Jort m-a remarcat imediat, a venit la mine si m-a intrabat daca imi place sa alerg, daca imi place atletismul. Mie dintotdeauna mi-a placut foarte tare sa alerg, tin minte ca si in jurul blocului faceam competitii cu baietii si fetele.

R: Ai simtit la acel cros, inainte de finish, ca te lasa puterile, ca nu-ti mai controlezi muschii si picioarele?
G.S.: Nu, sincer nu am simtit asta. Chiar imi aduc perfect aminte si pot face o rememorare a cursei. Efectiv ma uitam in spate si nu-mi venea sa cred ce distanta era intre mine si a doua concurenta. Si atunci, cum am mai spus, a venit profesorul Jolt, care mai tarziu mi-a devenit si antrenor si sot, sa ma intebe daca imi place atletismul. Nu stiam ce sa-i spun pe moment, pentru ca trebuia sa merg acasa, sa cer parerea parintilor, daca ma lasa sa fac sport. Norocul meu a fost ca in momentul in care m-am intors acasa, primul cu care m-am intalnit a fost tata, nu mama. Tata a vazut diploma, locul I, si a fost foarte mandru de fiica lui. Dupa cinci minute mi-a zis ca da, pot sa merg sa fac sport. Pe cand mama a fost putin mai reticienta, cum, fetita ei sa faca sport, singura ei fata sa aibe rezultate mai proaste la scoala, cine o sa mai spele vasele… Dar tata a spus: “Cum sa nu o lasam sa faca sport, nu vezi ca a castigat, lasa ca preiau eu munca ei din casa.” A fost foarte dragut.

R: Ce iti amintesti din momentele tale de glorie, ce iti povestesc ai tai, cum traiau ei clipele cand tu erai intr-o competitie?
G.S.: Nu stiu, chiar nu stiu, niciodata nu mi-am lasat parintii sa vina la stadion si sa ma vada concurand, niciodata n-am putut sa traiesc cu sentimentul ca parintii mei sunt in tribuna si eu sa fiu pe pista, intr-un efort probabil supraomenesc pentru multi. De aceea trebuie sa le multumesc pe aceasta cale parintilor mei ca m-au inteles si n-au incercat nici macar o data sa-mi sugereze ca ar vrea sa vina la stadion. Normal ca emotiile sunt mari sa-ti vezi copilul in orice competitie, de orice fel, pentru ca, stiti cum e, iti doresti sa castige copilul tau, sa fie cel mai bun. Parintii mei au avut sansa sa ma admire din fata televizorului, si in majoritatea curselor am casigat.

R: Cum iti amintesti vacantele de la tara? Cum arata satul bunicilor?
G.S.: Era un sat foarte frumos, un sat cu dealuri, cu foarte multe livezi de meri, peri… Imi aduc aminte ca alergam pe dealuri cu copiii din sat, ne cataram in copaci, saream gardul de la un vecin la altul, cresteam viermi de matase, la gradinita in sat, iar duminica mergeam la biserica cu bunica. Bunica, saraca, mai alerga dupa noi pe deal sa venim sa mancam. Ne cataram in dud si din cauza asta bunicul a taiat dudul din fata casei, pentru ca erau momente in care era sa cadem din dud.

R: Spune-mi daca la scoala, inainte de a-ti descoperi latura sportiva, ti-ai propus la un moment dat sa devii altceva?
G.S: Cand esti copil, ai foarte multe vise, ti-ai dori sa faci multe lucruri. Destinul a vrut sa fac sport, sa ma remarc in acest domeniu. Cu ochii de acum, nu stiu daca as vrea sa mai fi facut altceva. Nu-mi mai amintesc daca m-am gandit vreodata sa fiu altceva.

R: Ai avut idoli in copilarie, chiar daca ii luai din carti sau din cei dragi, apropiati tie?
G.S.: Nu am avut idoli, stiti foarte bine ce copilarie sumbra a trait generatia noastra la televizor si in ce conditii ne desfasuram noi activitatile. Dar pot sa spun ca, facand sport si fiind selectionata in Lotul National de Atletism, am avut deosebita placere sa le cunosc pe atletele de atunci, in momentele lor de glorie. Mi-a placut foarte tare Doina Melinte, dar nu pot sa spun ca a fost un idol al meu. A fost un model in viata, un model de perseverenta, de munca, dar nu pot sa spun ca am avut idoli, ci modele.

R: Ai avut vreo jucarie preferata?
G.S.: Da, tin minte ca, de ziua mea, parintii imi facusera cadou o papusa foarte mare, blonda cu ochii albastri. O luam peste tot cu mine, fie la bunici, fie in vacante, oriunde mergeam, papusa venea cu mine. Nu stiu daca mama o mai are, ca mi-a pastrat multe din jucarii…

R: Ai vreo intamplare legata de razbunare pe papusile tale? Ai stricat vreuna sau ti-a parut rau cand ti-a stricat-o cineva?
G.S.: Stii cum e, copiii strica foarte multe jucarii fara sa vrea. Nu am avut niciodata sentimentul de razbunare, dar cand esti copil, scoti jucariile afara, vrei sa faci schimb cu alte jucarii. Tin minte ca pe atunci colectionam timbre, foarte multe timbre romanesti si straine. Cand aveam mai multe timbre de acelasi fel, faceam schimburi in fata blocului cu ceilalti colegi si le luam cu penseta ca sa nu le indoim colturile. Apoi s-a intamplat ceva cu ele, nu le-am mai gasit, au disparut undeva, probabil ca cineva mi le-a luat, dar n-am suferit foarte tare dupa ele.

R: Aveai vreo prajitura preferata sau vreo mancare pe care sa o mananci si acum cu foarte multa placere?
G.S.: Da, imi aduc aminte ca in fiecare duminica, dupa ce ne intorceam de la biserica, luam pranzul impreuna, toti, dupa care parintii ne scoteau la cofetarie sa luam desertul si sa bem cico. Inainte de ’89 erau niste cofetarii cu prajituri foarte gustoase. Si la trei minute de casa noastra era o cofetarie renumita. Mie imi placea foarte tare prajitura Bucuresti cu ciocolata, era foarte siropoasa.

R: Ti-ai dorit vreodata ceva in copilarie si nu ai reusit sa ai?
G.S.: In general, daca imi doream ceva eu sau fratii mei, parintii faceau sacrificii enorme ca se ne indeplineasca visul. Poate ca au fost foarte multe dorinte pe care nu ni le-au putut satisface, dar, din cate imi amintesc, am avut o copilarie frumoasa, fara lipsuri.

R: Ce relatii aveai cu fratii tai, ce diferenta de varsta era intre voi si de cine te simteai mai apropiata?
G.S.: Intre noi nu este diferenta foarte mare, fratele meu este cu un an mai mare, iar celalalt cu doi ani mai mic decat mine. Am avut niste relatii foarte frumoase, pentru ca parintii ne-au invatat sa fim tot timpul uniti si sa ne ajutam la nevoie. Acum nu pot sa zic la care tin mai mult, sunt fratii mei si nu pot sa spun asta. Ii iubesc pe amandoi.

R: Iti amintesti vreun cantonament, vreun concediu, vreo tabara care sa-ti fi placut foarte tare?
G.S.: Imi aduc aminte cu placere de vacantele pe care le petreceam cu parintii si cu familiile prietenilor. Ne puneam corturile undeva, pe langa un rau, ca sa ne putem spala, si stateam acolo cate o saptamana. Prindeam peste, faceam fripturi pe gratar… Erau niste momente foarte frumoase, stateam pana noaptea tarziu la foc de tabara, ascultam muzica populara, sau Angela Similea si Dan Spataru. Tin minte ca tata avea discuri cu Modern Talking si cu muzica clasica. Noi, copiii, zburdam, faceam baie, era ceva deosebit si abia asteptam sa vina primavara sau vara sa mergem iar cu corturile… Erau momente in care ne relaxam si noi, ne intalneam cu alti copii si ne jucam.

R: Ce carti iti amintesti din copilarie?
G.S.: Multe, mie mi-a placut foarte tare sa citesc, chiar eram abonata la Biblioteca Judeteana si la biblioteca scolii. Am citit foarte mult si mi-au placut foarte tare Ionel Teodoreanu si Camil Petrescu. Tata insa ma obliga sa citesc Jules Verne si nu stiu, nu puteam sa-l citesc, nu-mi placea. Nici filmele de la televizor facute dupa romanele lui Jules Verne nu-mi placeau. Cand eram in clasele I-IV, citeam foarte multe basme, pentru ca era normal sa citim basme. Acum copiii citesc alte carti, vrand-nevrand am ajuns sa citesc “Harry Potter”, fiindca mama prietenului copilului meu de 4 ani ii citeste “Harry Potter”. Va dati seama ce schimbare de mentalitati s-a petrecut in momentul de fata intre generatii.

R: De ce este important ca in ziua de azi copiii sa faca miscare, sa se rupa de computer si de televizor?
G.S.: Dupa cum stii, lucrez in momentul de fata la Federatia Romana de Atletism si m-am straduit foarte tare si vreme indelungata sa fac acesti copii atat de frumosi si de destepti sa se rupa putin din fata calculatoarelor si sa vina putin sa faca miscare. Asta este, de fapt, in favoarea lor. Va dati seama, daca-ti petreci putinul timp liber facand sport, nu ai decat avantaje: sa te dezvolti frumos, sa ai o gandire pozitiva in tot ceea ce inseamna viata la scoala sau relatia intre prieteni. Mi-a venit ideea de a initia o campanie, “Sport pentru viata” , care cuprinde mai multe evenimente sportive, printre care si “Arenele de joaca”, care are loc in Herastrau. Aici am organizat multe evenimente sportive, jocuri, concursuri, numai in speranta ca acesti copii frumosi sa vina si sa-si petreaca o jumatate de ora, o ora, impreuna cu noi si sa vada cat de bine le face miscarea.

R: Nu se adreseaza numai copiilor, ci si parintilor.
G.S.: Exact, as vrea copiii sa vina impreuna cu parintii la aceste evenimente deosebite, pentru ca si parintii au nevoie de miscare. Daca copilul va vedea ca si mama si tata practica sportul, cu siguranta va practica si el. E firesc sa fie asa, parintii sunt un exemplu pentru copiii lor. De aceea, eu imi doresc foarte tare ca parintii sa vina si sa le dea un exemplu pozitiv copiilor lor, ca sa se dezvolte frumos si sa aiba o viata mai sanatoasa.

R: Multumesc Gabi. Crezi ca mai ai ceva de spus din amintirile tale din copilarie?
G.S.: Am avut o copilarie foarte frumoasa, am avut multi prieteni, cu care am ramas in relatii foarte bune chiar si in ziua de astazi. Cand ma intorc la Bistrita, primul lucru pe care il fac este sa ii sun si ne intalnim, sa mai depanam amintirile din copilarie si ce s-a mai intamplat intre timp, ce am mai facut, cum o mai duce fiecare, de ce are nevoie, ce isi doreste in continuare sa faca. E un moment foarte placut pentru mine, pentru ca am ocazia sa-mi descopar din nou copilaria.

 


otter.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s