Ce aveam aici, in tara in care m-am nascut?
Un scump de baietel.
Si prea multe amintiri triste care imi invadau prezentul: mormantul mamei mele, un accident de circulatie care rapise o viata nevinovata de 29 ani: tatal baietelului meu, vecinii de o viata care parca imi aduceau aminte doar de zilele in care eram fericita, rudele centrate pe problemele lor personale, un apartament in care crescusem dar era prea impregnat de toate aceste amintiri…
Simteam nevoia sa plec altundeva…sa ma reinventez, sa nu imi cunoasca nimeni trecutul ca sa nu ma poata eticheta inainte de a ma cunoaste…Simteam nevoia sa invat sa vorbesc o alta limba: poate astfel gandurile vor fi diferite?…Voiam sa iau viata de la capat si altfel.
Ce voi avea dincolo, in tara in care ma gandeam sa plec?
Un scump de baietel.
Si sansa unui nou inceput.
Cand eram hotarata in sufletul meu sa plec, s-au petrecut lucrurile astfel incat ….fara sa caut eu ceva anume, l-am intalnit prin intermediul internetului pe …el, care locuia intr-o alta tara. Si din acel moment a inceput noua viata.
M-am prezentat aici tuturor cu al doilea prenume al meu (pana atunci nu stiam la ce imi servea sa-l am): eram tot eu, dar…altfel
Nu, aici nu umbla cainii cu covrigi in coada: chiria e infiorator de mare pentru mine care nu mai platisem niciodata asa ceva, si uneori esti obligat sa subinchiriezi o camera din apartament ca sa supravietuiesti. Adaptarea nu e floare la ureche, invatatul limbii presupune multa munca si perseverenta, iar accentul te da de gol imediat ca esti imigrant, chiar daca, politicosi, ceilalti iti spun ca vorbesti foarte bine.
Birocratia e multa si aici ( cel putin pana am reusit sa imi fac toate actele necesare pentru emigrare mi-au dat mult de furca) cunostintele si prietenii se fac greu , un job decent se obtine si mai greu, mai ales pe timpurile astea.
Mi-am pierdut dintre reperele de dinainte…sau a trebuit sa le adaptez la alta realitate. Aproape m-am speriat prima data cand soferul de autobuz m-a salutat la urcare cu un zambet prietenesc.
Despre adaptarea baietelului nu mi-am facut probleme prea mari: stiam ca daca eu sunt fericita, si el va fi, automat! Ca daca imi este mie bine , ii va fi si lui…Asa a si fost, oricum copiii se adapteaza mai repede si mai bine la nou.
In situatia in care eram eu, a pleca si a lua viata radical de la capat, a fost cea mai buna solutie, nu regret ca am ales-o .”Casa ta e acolo unde e inima ta”, nu?
Si mai ales, asa cum spunea cineva drag mie: “Viata merge inainte!”
Ioana- Irina Popa
Tu ai avea curajul s-o iei de la capat? Daca nu, ce anume ti s-ar parea imposibil, ori peste care nu ai putea trece? Care ar fi motivele care te-ar determina sa iei aceasta decizie?
Povesteste-ne aici!
