Cum iti vindeci ranile din copilarie?

In momentul in care simti ca repeti aceleasi greseli, ca nu iti poti infrana comportamentele nedorite sau ca te afli intr-un cerc vicios, poate este cazul sa cauti sursa problemei: evenimentele din copilarie.

„Cele mai multe dificultati de ordin emotional, mental si chiar fizic isi au originea in respingerea, abandonul, umilirea, tradarea, nedreptatea traite in copilarie”, ne spune Cristina Trepcea.

Poate nu se simt, dar cu totii avem rani din copilarie, care ne marcheaza si acum actiunile. De aceea, in aceasta editie a emisiunii Psihotaclale, vrem sa gasim o metoda de a le rezolva, incepand prin adresarea lor.

In ce situatii simti ca repeti o greseala? Ce crezi ca te provoaca sa faci asta? Cum iti propui sa scapi dintr-un cerc vicios?

caseta telefon anonim 2Asteptam povestile si experientele tale pe aceasta tema, in rubrica de comentarii.

Vrei sa asculti si alte subiecte dezbatute? Intra pe pagina Psihotaclale.


otter.ro
Ultimele articole

7 gânduri despre “Cum iti vindeci ranile din copilarie?”

  1. O data cu mersul la terapie intr-un moment al vietii mele cand simteam ca cedez datorita greutatilor zilnice (atunci mama de nou nascut si fetita de 4 ani obisnuita sa fiu prezenta acolo pt. ea, implicata si activa in viata ei), am realizat ca in acele momente de tensiune maxima ies in exterior tipare comportamentale dobandite de la parinti/bunici. De atunci sunt intr-o continua dezvoltare personala, iertare si impacare cu mine insami dar am momente cand parca mi se pune un val pe fata si uit tot ce am citit, tot ce simt sau tot ce ma defineste si izbucnesc in fata copiilor si spun lucruri care le regret si apoi urmeaza regretul, iertarea fata de mine ca na, sunt si eu om si gresesc, vorbitul cu ei, explicatul, de ce mama a reactionat asa, ca nu a afost ok, ca gresesc si eu si ca incerc sa invat in fiecare zi sa ma controlez mai bine, etc. Ei sunt minunati, ma iarta, ma inteleg, ma imbratiseaza, dar imi e teama sa nu ramana cu aceste imagini peste ani si ani si sa reactioneze si ei la fel si in loc sa rupem lantul greselilor il perpetuam. Imi tot zic ca nu e chiar asa, ca vor invata de la mine ca e ok si normal sa gresim, vor invata din exemplul propriu ca putem evolua ca data viitoare sa facem mai bine. Sotul nu ma ajuta deloc. In momentele mele de slabiciune, dupa ce reactionez altfel decat as face-o daca nu s-ar instala “nebunia”, imi reproseaza si el ca citesc degeaba,ca atunci cand vine vorba sa aplic de obicei o dau in bara. Atunci “nebunia” creste si mai tare si imi transfer furia pe el si iese urat fata de el. Acum stiu si ii zic si lui ca ma dor reprosurile lui, ca eu fac eforturi sa ma schimb, sa fiu asa cum vreau sa fiu,dar gresesc si atunci vine el, cum odinioara veneau parintii si imi da in cap, imi spune practic ca nu sunt buna de nimic, ca nu fac nimic bine, ca nu sunt in stare. Si redevin fetita aia micuta si blamata care nu e in stare sa faca absolut nimic bine.Nu am nevoie de asta, am nevoie de sustinere, de incurajare, de intelegere…de acea intelegere care n-am avut-o niciodata.Stiu ca trebuie sa fiu eu ok cu mine, ca nu trebuie sa astept de la altii sa-mi rezolve problemele, dar ii explic sotului ca nici nu ma ajuta atitudinea lui deloc, imi face rau. Si el da vina pe ai mei, ca ei sunt vinovati ca m-au distrus in copilarie si nu intelege cum i-am putut ierta.I-am iertat pt ca sunt parintii mei, pt ca am realizat ca au facut atat cat au putut ei la momentul ala (cum fac si eu cu ai mei ingerasi acum) si pt ca am avut nevoie eu pt mine sa-I iert. Dar teama mea tot ramane, ca fac aceleasi greseli,ca vor fi afectati copilasii mei minunati. Mentionez ca sunt o mama super implicata si asa am fost instinctual in ciuda faptului ca eu n-am avut parte de asta, care se joaca cu ei, care inainte de culcare vorbeste cu amandoi despre tot ce a fost in ziua aia in sufletul lor cam 2 ore si nu ne saturam…vad multe lucruri la ei care ma fac mandra, culeg si roade, dar imi e teama …Sper ca m-am facut inteleasa. Abia astept sa aud si parerea ta draga mea Cristina. Imbratisari. Irina

    1. Irina draga,
      In momentele noastre critice, ni se declanseaza „pilotul automat” care a fost programat in special in primii ani de viata, dar nu numai (exista si programe vechi, pe care psihologia transgenerationala incepe sa le explice). Modul in care parintii si chiar bunicii au rezolvat crizele din copilaria noastra ramane in arhiva noastra de amintiri ca si modele de reactie. Dar as spune ca, important de inteles, felul in care noi pastram o amintire nu are legatura cea mai importanta cu ce s-a intamplat, ci cu semnificatia pe care noi am adaugat-o la ceea ce s-a intamplat, caci asta se „ahiveaza”, asta ne programeaza reactiile viitoare. Iar asta este o veste buna, dat fiind ca, din ce mi-ai scris, tu, ca mama, ii ajuti pe copiii tai sa indosarieze experienta cu un inteles plin de iubire, de iertare, de aprciere, nu ii lasi singuri sa metabolizeze emotiile nemestecare asa cum ti s-a intamplat tie. Discutiile pe care le porti cu copiii tai dupa ce a avut loc o situatie dificila, explicatiile care le onoreaza emotiile si inteligenta, scuzele care arata ca stii ca ai gresit si stii cum e bine, mai arata ca e in regula sa gesesti si in regula sa iti asumi responsabilitatea si sa ceri scuze, toate astea fac o diferenta ca intre desert si padurea de brazi.
      Imi pare rau ca nu te simti sustinuta de sotul tau, ca te simti criticata si minimalizata ca in relatia cu parintii tai. Ma gandesc ca ai inca ceva de vindecat in copila care ai fost si care inca sta si plange in interiorul tau. Semn ca plange este pozitia in care te pui uneori in comunicare(relatie) cu partenerul tau, care este aceeasi cu a copilei in relatie cu parintii, pozitie care ii genereaza barbatului tau reactii asemanatoare cu cele pe care le detestai la ai tai. Poti duce aceasta idee in terapie si te poti vedea ce sa transformi inauntru ca sa se schimbe ce e afara.
      Cred ca esti grozava si simt ca ti-e greu. Cred ca faci o treaba foarte buna vorbind cu copiii tai asa cum o faci. Si vad ca stii deja ca nu de la sotul tau ai de asteptat schimbarea pe care o doresti. Nu pentru ca el nu e in stare sau nu vrea sau nu poate. Dar cred ca ingrijind-o pe copila ta interioara, vindecand ce mai e de vindecat in relatia cu parintii tai, transformarea atitudinii partenerului tau de viata se va intampla natural.
      Raman aici pentru tine

    2. Irinaaaaaaa,avem aceleasi rani! 🙁 Am crezut ca nu citesc bine,am crezut ca in vis am scris eu acest mesaj.Copil abuzat fizic si verbal in copilarie,mama super implicata care la patru luni de la nastere a facut o tulburare anxioasa generalizata inspaimintata de faptul ca avand acest bagaj emotional dureros in carca si fiind copil batut isi va bate si ea copilul cum spun toti,nu se va ridica la inaltimea nevoilor copilului.Si un sot neempatic,care crede de cuviinta sa ma sustina criticandu.mi eforturile si bagatelizand orice mic progres! De fiecare data cand am accese de furie in fata celui mic imi vine sa intru in pamint,pling in baie singura si am senzatia ca tot ce am facut bine s.a dus naibii.Sa nu mai spun ca nu ma pot ierta decat foarte tarziu si cu mari eforturi…

  2. Buna draga mea,
    Nici nu stiu cu ce sa incep. L-am visat pe tata care nu mai este printre noi de 1 an si ceva pt prima oara altfel decat in momentele lui de suferinta de la terapie intensiva. Si in vis eram copil dar eram si adult in acelasi timp, nu stiu cum sa explic. Si in vis incerca sa ma faca sa ma simt vinovata pt o chestie, nici nu conteaza ce. Si in vis nu i-am permis asta. M-am revoltat, i-am zis:Gata! Nu te mai las sa-mi faci asta si tipam la el. Oare de ce nu am putut fi mai buna decat el si sa-i zic calm? (asta e marea mea problema, lucrez la acest ton ridicat dar nu prea imi iese)…Ideea e ca am reusit sa ies de acolo si sa-I zic sa inceteze.Eu cred ca e un prim pas. Nu? In vis era vorba despre un preot (de fel nu sunt bisericoasa, nu merg la biserica, nu am avut asta in obicei nici la ai mei acasa nici acum in formatia in care suntem).Dar era duminica dimineata cand am avut acest vis.M-am ridicat din pat,si am mers la biserica.Nu am gasit acolo raspunsul, poate nici nu-l voi gasi caci raspunsul e in mine,dar cu siguranta a avut un sens tot acel vis. Tu ce parere ai?

  3. Draga mea,
    Visul este o lume in care toate personajele care apar sunt de fapt manifestari ale tale, Deci tatal tau din vis esti tot tu, un tu care ti-a oferit posibilittea sa vezi si sa vindeci o rana ramasa ascunsa sub maneca: vinovatia si neputinta si senzatia ca nu esti destulde buna, pe care probabil le-ai trait adesea in relatia cu tatal tau. E zic ca e grozav ca ai spus in vis ce aveai de spus, ca te-ai aparat, ca ai spus trecutului ca nu mai dai voie sa te trateze intr-un fel care nu iti place. Nu e cazul de vinovatie, nu era tatal tau, era doar o manifestare a lucrurilor pe care le ai de curatat. Biserica este in sufletul tau, dar uneori avem nevoie de gesturi si de actiune, asa ca un drum pana…undeva e benefic, fara sa ne iluzionam ca vom gasi afara ceva ce izvoraste in noi, inauntru: pace si iubire.
    Te pup cu drag

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s