Amintiri din copilarie cu Anca Sigartau

R: De cate ori te vedeam fie la televizor, fie la teatru, Anca Sigartau ma facea sa ma gandesc la o strengarita. A fost de mica o strengarita?
Anca Sigartau: Am fost pe jumatate strengarita. Adica eram foarte cuminte, dar cum nu erai atent, cum trebuia sa fac o boacana. Asta cand eram mica, foarte mica.
Cand am mai crescut, mi-au ramas cornitele, pe care cred ca le mai am si acum, ca tot mai imi vine sa fac cate-o nazbatie. E foarte complicat, nu pot sa spun ca am fost numai intr-un fel sau numai in altul. Am fost o salbaticiune, probabil din cauza ca nu am copilarit pe strada si nu aveam prieteni, desi imi doream foarte tare. Dar trebuia sa stau sa studiez la pian, eram eleva la Liceul “George Enescu”. Dupa pian, programul meu era sa citesc si asa nu mai aveam timp de altele.

R: Stiu ca parintii tai au fost profesori, de istorie si de…
A.S.: Sunt profesori de istorie si de fizica.

R: Eu imi imaginez ca atunci cand esti copil de profesor, trebuie sa fii la inaltimea asteptarilor lor, adica sa fii tot timpul cel mai bun la toate. Asa erau si ai tai?
A.S.: Nu, parintii mei sunt oameni foarte destepti. Sigur ca au un fel didactic de a vorbi, le-a ramas si acum, insa niciodata nu mi-au fixat ei un standard foarte inalt, ci m-au obligat pe mine sa mi-l fixez. Asta e foarte important. Ei niciodata nu mi-au spus “Sa ai zece pe linie”, ci au spus “Invata cat poti, dar sa te straduiesti sa faci cat poti”. Eu, fiind un copil foarte constincios si ambitios, munceam destul de mult, faceam tot posibilul. Sigur ca eram poate uneori mai imprastiata, iar la materia care nu-mi placea, nu invatam.

R: Aveai o personalitate puternica…
A.S.: Am avut o personalitate foarte puternica si parintii au respectat acest lucru. Cred ca este foarte important sa-i respecti personalitatea copilului si sa incerci sa o modelezi, nu sa dai cu ciocanul in ea.

R: Anca Sigartau a facut pianul, a studiat inca de eleva, din clasa I?
A.S.: Din clasa I, da.

R: Te-ai razbunat vreodata pe pianul tau?
A.S.: Da, dar nu pot sa va spun, sa nu care cumva sa ma auda cineva! De ziua mea, cand am implinit 11 ani cred, am cantat cu picioarele. Nu prea imi aduc aminte bine, dar tata mereu mi-o reproseaza. Probabil sufeream de o forma de frustrare. Daca cineva ma intreaba daca viata-i grea, imi place foarte mult sa-i raspund: “In comparatie cu ce?” Copilaria mea a fost astfel… mai buna sau mai rea, compartiv cu ce? Asa a fost copilaria mea, pe atunci nu realizam, nu aveam termeni de comparatie. Mie mi se parea ca traiesc normal, ca e normal sa studiezi, sa citesti, sa ai caiet de lectura. Nu puteam sa compar cu nimic, era un lucru acceptat, asumat si nu aveam frustrari sau suferinte. Acum, cand ma gandesc, imi dau seama ca e dificil pentru un copil sa stea si o ora la pian, dar doua sau trei! Totusi a fost extraordinar, cred ca a meritat si Ii multumesc lui Dumnezeu ca nu a fost nevoie sa aleg eu cand eram mica si au ales altii pentru mine aceasta forma de educatie.

R: Dar tu, acum, te regasesti din cand in cand in situatia mamei tale cand reactionezi fata de copiii tai, cand te gandesti sa-i educi intr-un anume fel?
A.S.: Ma regasesc… Am in parintii mei un exemplu foarte bun. In copilarie nu au fortat nota, nu m-au batut ca nu am stat la pian sau ca am luat o nota mica. In general nu am luat bataie, desi nu eram un copil usor de stapanit. Dar ma potoleau intotdeauna cu pedeapsa sau cu vorba buna. Nu ma obligau sa fac nimic, dar ma ajutau sa realizez ca daca nu fac un lucru sau altul, nu primesc ce-mi doream. Eram manipulata, acum realizez…

R: Te lasau sa crezi ca vine de la tine.
A.S.: Da, asta este. Si este o mare smecherie chestia asta. Am avut niste parinti foarte smecheri. Mie nu-mi reuseste intotdeauna, sunt mult mai directa, mai impulsiva.

R: In banca, la scoala, erai cea silitoare sau dimpotriva?
A.S.: Eram cea vorbareata… Vorbeam la nesfarsit. De mica eram foarte vorbareata, in acelasi timp fiind foarte timida. Eram de o timiditate si de o sensibilitate iesita din comun. Tin minte ca sufeream pentru absolut orice, veneam acasa in hohote de plans, plangeam foarte usor, eram foarte usor de lovit, nu aveam prieteni si sufeream. De ce nu aveam prieteni? Pentru ca nu eram bine imbracata, eram tunsa ca un baietel tot timpul… Vroiam si eu sa am codite, sa fiu mai domnisorica, dar parintii mei imi spuneau: “Uite ce bine iti sta!” si eu sufeream la nesfarsit. Nici acum nu pot sa spun ca sunt un om cu foarte multe prietene. Am invatat pe parcurs ca e mai avantajos sa ai putin si bun, dar in copilarie nu stiam asta, voiam sa fiu inconjurata de multi prieteni.

R: Si cum s-a intamplat dintr-o data, studieai pianul, te pregateai pentru ASE si brusc te-ai indreptat catre Actorie?
A.S.: In primul rand, eu niciodata nu m-am gandit sa fiu actrita cand eram mica.

R: Dar ce vroiai sa te faci?
A.S.: Vroiam sa ma fac ministru, la aceeasi varsta la care copilul meu, nestiind de visele mele, a spus ca vrea sa se faca presedinte, pe la 5-6 ani. Mai inainte de asta am vrut sa ma fac dirijor. Imi aduc aminte ca aveam un pat cu un studio la capat, unde se punea lenjeria. Si eu ma urcam intotdeauna pe acel studio, ca sa recit, dar nu sa fiu actrita, ci imi imaginam ca dirijez o orchestra. Era fericirea mea suprema cand erau concertele simfonice la radio, pe acelea le asteptam, sa ma urc pe lada de la studio si sa dirijez odata cu ei. Aveam 4-5 ani, probabil de aceea m-au si dat la muzica, pentru ca imi placeau foarte mult concertele. Apoi, in clasa a V-a, m-am indragostit de profesorul de romana si am vrut sa ma fac scriitoare. In clasa a VII-a insa, imi doream sa urmez arheologia. Tata fiind profesor de istorie, eram fascinata de istorie si foarte greu mi-au scos ai mei arheologia din cap. In clasa a VIII-a, mi-am dorit foarte mult sa ma duc la Liceul de Aviatie si sa pilotez. Cand a auzit mama, s-a certat cu tata: “De ce n-ai lasat-o la arheologie?”. Foarte greu le-a fost sa ma convinga sa renunt. Intr-a IX-a, am spus in sfarsit ASE, in capul meu asta insemnand sa ma duc la mare si sa stau la un hotel. Probabil ca aveam dor de duca, avusesem de mica, intr-un fel. Si ca scriitoare, tot un fel de dor de duca era, cu gandul, sa calatoresti in toate partile, si pe orizontala si pe verticala. Pana la urma, tot la un fel de calatorie a fost si actoria. De la ASE m-am hotarat pentru actorie, in clasa a XII-a, cand am jucat intr-un spectacol pentru copii la Opera, regizat de Alexandru Tocilescu si de Gelu Colceag. Gelu Colceag m-a oprit si m-a intrebat: “Nu vrei sa dai la teatru?” si in clipa aia s-a produs asa, un declic. M-am dus acasa si le-am zis parintilor ca nu mai vreau sa dau la ASE, vreau sa dau la Teatru. Si extraordinar, dupa ce si-au revenit din soc, ai mei au spus “Bine, fie, daca asta este alegerea ta.” Sigur, lor le era jena cand ii intreba lumea, de aceea, la un moment dat, nici nu au mai spus unde dau, ci spuneau ca nu stiu. Cand matusa si unchiul meu au auzit ca dau la teatru, le-au spus parintilor mei: “Voi ati innebunit, cum o lasati?” Si asta a fost. Abia acum realizez, cand stau sa ma gandesc… Daca privesti din afara e palpitant!

R: Mai ales pentru parinti…
A.S.: Da, acum realizez ce inima tare au avut cu mine.

R: Vorbeai de dorul de duca. Ai fost vreodata plecata de acasa ca sa explorezi?
A.S.: Nu, nu am plecat de acasa. Nu aveam de ce sa plec, am avut o familie foarte echilibrata. Probabil visam sa plec, dar nu sa plec pe furis, ci pur si simplu sa plec, sa-mi urmez destinul, sa visez… E un lucru extraordinar sa ajuti unui copil sa viseze si sa-i implinesti visele. Tin bine minte ca exploram foarte mult musuroiul de furnici, exploram pisicile de pe strada, absolut toate le aduceam acasa. Asta a fost una din marile suferinte ale copilariei mele, ca nu ma lasau sa am animale. Daca cu greu acceptau un maidanez in curte, atunci a avea pisici era de-a dreptul imposibil, cu toate ca eu aduceam acasa toate pisicile pe care le gaseam. Le ascundeam prin curte, ma duceam in ganguri, le ajutam sa fete pe acolo. Cand vedea mama ca iar i-a disparut forfecuta de unghii, stia ca Anca e in gang, ca mai nastea o pisica si trebuia sa o ajut sa-si taie cordonul.

R: De la ce varsta faceai lucrurile astea?
A.S.: De pe la 6 ani pana tarziu.

R: Erai curajoasa, sa stai sa asisti la nasterea unei pisici si chiar sa ajuti…
A.S.: Da, nu m-am gandit niciodata. Eram fascinata de pisicii aceia mici… Pe pisica o vedeam cum se chinuie si mama imi spunea sa o las in pace, ca stie ea ce sa faca. Si eu ii spuneam ca se chinuie si trebuie sa ma duc sa o ajut. Sigur, asta era prima parte, cand incercam sa o conving pe mama sa vina acolo in gunoi, in gang, sa ajute pisica sa fete. Dar mama nu venea si atunci dispaream eu cu forfecuta… si incercam sa o ajut. Dar nu imi aduc aminte sa fii simtit vreodata scarba. Acum, cand aud ca nu e recomandabil sa se joace copiii cu pisicile, nu pot sa spun decat ca eu sunt un copil care a copilarit cu pisicile, nu cele de casa, vaccinate si aranjate, ci cu pisicile din gang,

R: Copiii tai cate animalute au prin casa?
A.S.: Copiii mei sunt exasperati. Sonia, fata mea, era ingrozita ca la un moment dat mergeam duminica in Obor si toti ma cunosteau acolo. Nu mergeam ca sa cumpar animale, dar de fiecare data mi se lipeau de degete, nu puteam sa le las. Sonia, cand ma vedea ca iar pun mana pe un animal, imi spunea: “Mama nu si asta, te rog, te rog”. Copiii mei nu sunt asa, le plac animalele, dar sunt obisnuiti cu ele. Nu au avut tentatia fructului oprit, cum a fost in cazul meu. Ai mei nu mi-au dat voie sa am animale, iar eu, tocmai asta vroiam, facusem o obsesie. Totusi nu m-am facut biolog sau medic veterinar. Ar fi fost prea usor… Stiam ca pot oricand sa fac chestia asta si atunci ma gandeam la altceva.

R: Care sunt personajele din literatura pentru copii care ti-au fost dragi?
A.S.: Peter Pan, cand eram foarte mica ma fascina. Si inca un lucru pe care mi-l amintesc: pana la 16 ani, am suferit ca nu am avut animale, nici frati sau surori. Astea erau lucrurile de care s-au saturat ai mei, la 16 ani mi-au spus ca de acum sa-mi fac eu copii. Incercam prin toate mijloacele sa le arat ca mai vreau un fratior sau o surioara si plimbam carucioarele. Tin minte ca am plimbat caruciorul cu papusi pana la 15 ani. Si in clipa in care am avut copil, tot asa m-am simtit, ca plimb caruciorul cu papusa. La Teatrul din Piatra Neamt, unde am fost repartizata la inceput, doua salarii am avut, toate le-am dat pe papusi. Din cauza ca nu am prea avut papusi, toate mi se pareau frumose. Ai mei nu-mi cumparau, am avut doar doua-trei papusi cand eram mica. Cand i-am rugat sa mai imi ia papusi, eram destul de mare. Sonia e in clasa a IX-a si nu-mi seamana, ea din clasa a V-a nu s-a mai jucat cu papusile. Eu pana tarziu eram cu papusile si ai mei spuneau “Pai ti-am luat trei si le-ai scos ochii sau le-ai stricat”. Degeaba le spuneam “Asta a fost cand aveam 4 ani, acum o sa am grija.” Dar ai mei: “Nu, daca nu ai avut grija atunci, acum lasa.”

R: Si aveai vreo jucaria cu care dormeai sau de care trageai permanent oriunde te duceai?
A.S.: Nu, nu am avut. Am aflat mai tarziu, din filme, despre asta, ca cineva poate sa doarma cu ursuletul. In schimb, imi amintesc cartile si caietul de lectura cu care am ramas pana acum. Si azi, cand citesc, am caietul de lectura langa mine si imi mai notez gandurile acolo.

R: Asa te-a invatat mama ta sa conspectezi, sau de la scoala?
A.S.: Tata m-a invatat sa am caietul de lectura, nu a fost de la scoala. Am avut si un profesor foarte bun de romana, Gheorghe Stoica. Dar in caiet nu conspectam, nici atunci, nici acum. Imi notam ideile care imi placeau foarte mult din carti, sau ideile care imi veneau in urma lecturii.

R: Cred ca e un lucru bun sa-i sfatuim pe copii sa faca lucrul acesta, cu toate ca in ziua de azi, cititul e cam pe ultimul loc.
A.S.: De sfatuit, putem sa-i sfatuim, dar noi ramanem cu sfatuitul. Este cu totul o alta curgere a timpului acum. Nu copiii s-au schimbat, ci traim cu totii intr-un alt ritm, pe repede-inainte. Cand citesti, curge altfel timpul, ai o liniste interioara. De unde sa o aiba copiii, din moment ce totul in jur se petrece halucinant de repede. Bine ca mai au timp sa se uite si sa ne recunoasca de parinti!

R: Acestea este riscul cand parintii sunt ocupati din cale afara: copiii mai au fericirea sa-i vada in week-end sau seara, inainte de culcare.
A.S.: Asa ca devine un privilegiu sa stai de vorba cu ei si devine un privilegiu al tau, ca parinte, sa stai sa-i asculti. Dincolo de privilegiul copilului de a fi ascultat, apare necesitatea de a fi ascultat. Nu stiu cati parinti mai reusesc lucrul asta. Si neaparat sa reusim sa auzim lucrurile bune ale copiilor, nu doar cele rele, pe care le auzim din orgoliul nostru de parinti. Dar lucrurile bune ale copiilor nu prea stim sa le auzim…

R: Ce fel de muzica ascultai cand erai mica? Iti mai amintesti?
A.S.: Muzica simfonica, intotdeauna. Ascultam la radio si muzica populara, nu ma deranja. Dar daca le pun acum copiilor mei muzica populara, cred ca sunt inchisa in baie pentru o saptamana, fara mancare, fara apa… Glumesc, dar pe vremea coplialriei mele aveam la televizor muzica usoara si muzica populara. Pana in clasa a VI-a, a VII-a, nu puteam sa sufar muzica usoara, de niciun fel, de nicio culoare. Ascultam numai muzica simfonica, singura, fara sa fiu impinsa de la spate. Despre muzica usoara imi aduc aminte ca ma zgaria pe creieri, aveam trei-patru ani si aveam un discomfort fizic cand auzeam muzica usoara. Stiu ca eram fericita atunci cand ascultam muzica simfonica, in special Beethoven, cu el am deschis ochii, Mozart mai putin, iar cand am crescut, Chopin.

R: Dar musical-urile, iti placeau?
A.S.: Nu am avut unde sa le ascult. La opereta mai mergeam, mama mi-a spus ca e locul unde am miscat prima oara in burta, cand era la un spectacol de opereta insarcinata cu mine. Imi placeau musical-urile, dar muzica simfonica era cu totul altceva. Si probabil ca asa simt si acum. Probabil undeva, in sufletul meu, este partea aceea adevarata, eu cu mine, sus pe un deal, o bisericuta, in liniste si pace. Asta e imginea pe care o am atunci cand sunt foarte amarata, cand ceva nu-mi iese, cand am un spectacol prost… Inchid ochii si plec acolo, singura.


otter.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

s